Nu ne revindem ţara!

E de râs sau e de plâns? Că în serios nu poate fi luată ameninţarea lui Dragnea că va da cu guvernul de pământ dacă se apucă de privatizări. Deşi nu prea e clar ce a mai rămas de trecut în domeniul privat. Poate doar Parlamentul – dar asta ar fi imposibil, pentru că ar trebui restructurat 90 la sută din personal ca să devină eficient. Prin urmare, reacţia lui Liviu Dragnea e mai mult un motiv de a ieşi puţin la vedere, să nu creadă alegătorii că turismul electoral a apus de tot. E doar extrasezon.

Lăsând gluma la o parte (deşi toată politica românească e o mult prea costisitoare glumă, şi încă una proastă), declaraţiile eminenţei cenuşii de Teleorman vădesc o oarecare îngrijorare că legarea guvernului de mâini prin interzicerea emiterii de ordonanţe n-a fost o măsură eficientă. O dată, pentru că echipa lui Cioloş s-a mobilizat şi a adoptat într-o singură şedinţă de guvern câte ordonanţe nici nu visa Năstase să fabrice într-un an, iar a doua oară pentru că, chiar dacă ar vrea să-i croiască o moţiune de cenzură, Dragnea nu are croitoresele la îndemână: sunt în deloc meritata şi nesimţit de lunga vacanţă parlamentară. Altfel spus, Dragnea nu doar că n-are cu cine, dar n-are nici cu ce. Spre deosebire de Năstase, care a avut de-amândouă, ba chiar şi un Petrom pe care l-a dat aproape gratis austriecilor. Iar austriecii şi-au scos nu doar banii în anul următor (2005), dar şi un profit frumuşel. Aia, da, privatizare. E adevărat că România candida pe atunci la intrarea în UE şi avea nevoie şi de votul Austriei, dar asta e altă poveste, din telenovela în care mai apar fregatele britanice, reţelele de furnizare a gazului şi electricităţii, una dintre cele mai mari bănci din ţară şi alte asemenea personaje, unul mai profitabil ca altul.

Ce ar mai fi de vândut astăzi? Doar mâna de lucru ieftină, cel mai valoros capital pe care îl mai are România. Cu o aşa pleaşcă de avuţie naţională se poate mândri nu doar Liviu Dragnea, ci toată tagma politicienilor care s-au perindat din ’89 încoace la umplut buzunare, saci şi portbagaje. Că doar asta a rămas în urma lor: sărăcie.

Iar când nişte oameni fără mamă şi tată – adică fără de partid şi fără lider de partid – au fost impuşi la putere de mulţimea înfuriată şi au început să dezvăluie furtişagul săvârşit zilnic de demnitarul obedient naşului politic, toate partidele au intrat în panică. Însă, chiar dacă dezvăluirile (ale ministrului Muncii, de exemplu) seamănă cu cele care arătau, în ’89, huzurul dictatorului, ele nu mai au acelaşi efect ca atunci. O dată, pentru că mâna de lucru s-a săturat să mai fie ieftină şi a plecat afară cu tot cu cap şi apoi pentru că s-a încetăţenit regula „să fure, da’ să ne dea şi nouă”. Lucru pe care parlamentarii, de exemplu, l-au şi (bine) făcut: şi-au luat pensii suplimentare de 4500 de lei, dar au dat 10 lei şi la oameni. Ceauşescu a păţit-o după ce promis 100, ba chiar 200 de lei. Azi, la 26 de ani distanţă, cineva ia voturi multe pentru 10-20 de lei. Ceea ce nu înseamnă altceva decât că Ceauşescu nu s-a priceput la afaceri.