Realitate şi ficţiune post-electorală

E greu să conteşti faptul că pe 16 noiembrie am avut un eveniment de ruptură. Un adevărat cutremur politic în România. Dar euforia post-electorală tinde să capete şi unele accente care pot fi sigur încadrate în categoria celor despre care spunem că ţin de fuga de realitate. Pentru că ţara nu s-a dat, ca în basme, de trei ori peste cap transformându-se brusc în cu totul altceva decât era înainte. Administraţia la nivel central şi local continuă să fie în bună măsură prost gestionată. Din diferite motive: sedii necorespunzătoare, proceduri de lucru proaste, lipsa unui flux informaţional care să lege diferitele instituţii astfel încât datele nu sunt actualizate, birocraţia excesivă. Şi exemplele pot continua. E suficient să analizăm chiar procesul electoral în sine care se desfăşoară practic la fel ca în urmă cu 25 de ani. Cu sute şi sute de milioane de euro cheltuite pentru informatizarea şcolilor nu ar fi trebuit să fie nici o problemă să rezolvăm problema votului multiplu. Era suficient să avem în fiecare secţie calculatoare cu acces la bazele de date cu CNP-urile alegătorilor. La fel, la preţurile actuale şi cu reţelele mobile de mare viteză existente pe piaţa românească a avea în secţiile de vot camere de luat vederi conectate la Internet nu este chiar aşa un mare efort logistic şi financiar.

E adevărat, unele lucruri au fost relativ tranşate, cel puţin pentru o bucată de vreme. E greu să mai vină cineva în perioada următoare cu iniţiative care, într-un mod explicit sau mascat, să lezeze independenţa justiţiei, în mod concret libertatea de acţiune a DNA. Un alt element pozitiv este acela că noul preşedinte este destul de liber în mişcări în raport cu posibile presiuni venite dinspre propriul grup politic. Susţinerea politică venită dinspre ACL i-a adus circa 30 de procente şi l-a propulsat în finală. Dar peste votul de partid, sprijinul care l-a făcut preşedinte a venit din cu totul alte zone şi a fost extrem de limpede un vot pentru câteva principii fundamentale, între care un loc special îl ocupă indepedenţa justiţiei şi păstrarea orientării strategice în materie de politică externă. Această legitimitate consistentă în contextul atmosferei generale din societate i-a adus foarte repede succes în câteva politici remarcabile: 1. respingerea în Parlament a Legii amnistiei şi graţierii, cerută insistent de o parte a presei şi societăţii civile timp de aproape un an, s-a rezolvat acum cât ai bate din palme; 2. aprobarea cererilor de începere a urmării penale sau arestării ori percheziţiilor în cazul unor deputaţi şi senatori s-a făcut, de asemenea, în timp record după ce în trecut, cu mici excepţii, astfel de solicitări au fost de regulă respinse sau amânate sine die.

Înaintea turului II, singura preocupare a partidului de guvernământ nu era dacă va obţine victoria, de asta erau siguri, ci aceea de a obţine un succes clar, detaşat, aşa cum solicitase şi primul ministru. Pentru că asta le-ar fi permis liderilor PSD să forţeze adoptarea în Parlament a unor acte legislative care să răspundă doleanţelor "baronilor" partidului indiferent de agitaţia din societate sau a unor declaraţii critice din afară, clamând legitimitatea oferită de scorul electoral. Singura chestiune care mai trebuia lămurită şi care stârnise deja pasiuni aprinse era aceea a numelui viitorului lider al partidului. Evident, acum lucrurile s-au schimbat radical. Principala întrebare este aceea dacă Victor Ponta va mai rămâne sau nu în fruntea PSD. Dacă ne luăm după ceea ce s-a întâmplat în trecut, în cazurile lui Adrian Năstase şi Mircea Geoană, răspunsul ar trebui să fie previzibil unul negativ. Însă de această dată lucurile sunt mai complicate. Prin debarcarea celorlalţi doi foşti preşedinţi partidul nu renunţa la nimic important. Acum miza e uriaşă: pierderea guvernării.

Însă ar fi o greşeală ca cineva să îşi închipuie că aşa vor merge lucrurile permanent de acum înainte. Nu am ajuns nici pe departe în acest stadiu. Deja la Legea votului prin corespondenţă încep să apară temporizări. La fel stau lucrurile şi în plan politic. În acest moment PSD este în corzi. Impactul psihologic al unei înfrângeri pe care mai nimeni din activ nu o luase în calcul este unul sever. Dar, vin sărbătorile în curând, lumea începe să se preocupe de alte lucruri. Iar până una alta, PSD şi aliaţii săi (chiar excluzând UDMR) deţin în continuare controlul absolut asupra celei mai mari părţi a administraţiei locale, având împreună aproape două treimi din primari şi deţinând majoritatea în cele mai multe dintre consiliile judeţene (inclusiv în unele conduse de preşedinţi liberali). Şi să nu uităm guvernul, pe care deocamdată îl controlează. Iar în Parlament PSD, UNPR şi PC pot rămâne majoritari chiar şi după o eventuală defectare a UDMR. De asemenea, PSD şi-a plasat oamenii peste tot, în regii, în fruntea companiilor de stat, în organizaţii de reglementare şi control, în conducerea unor structuri asociative profesionale. În fine, PSD beneficiază de sprijinul maşinăriilor de propagandă de la Antena 3 şi RTV şi domină consiliile de administraţie ale radioului şi televiziunii publice. În teorie nimic din toate acestea nu s-a schimbat după alegerile din 16 noiembrie. În fond suntem din punct de vedere strict factual în situaţia dinaintea alegerilor cu preşedinţia la opoziţie şi puterea la grupul politic dominat de PSD.

Sigur, ultima constatare are limitele ei. În politică, dincolo de un inventar al resurselor de putere contează enorm şi percepţia publică. Iar reverberaţiile cutremurului politic din 16 noiembrie vor fi încă puternice o vreme. Ce se va întâmpla în continuare depinde de o serie întreagă de factori greu de evaluat: maniera în care se vor tranşa lucrururile în PSD, dacă actuala putere va rămâne sau nu la guvernare, ce se va întâmpla în PNL unde există cel puţin două surse previzibile de tensiune (alegerea noului preşedinte al PNL, după plecarea lui Klaus Iohannis, şi relaţiile între cele două componente, PNL şi PDL). Şi nu în ultimul rând există de fapt multe necunoscute şi în ceea ce îl priveşte pe noul preşedinte. Din acest punct de vedere va conta şi echipa de consilieri pe care o va alege. Partea bună e că relativ lunga perioadă de tranziţie îi permite lui Klaus Iohannis nu doar să gestioneze fără precipitare selecţia grupului său de lucru, ci să se şi familiarizeze cu chestiuni delicate de politică externă precum situaţia din Republica Moldova (unde au loc alegeri cruciale pe 30 noiembrie), criza din Ucraina care are tendinţa de escaladare şi situaţia complicată din interiorul UE care se confruntă cu o criză economică cronicizată, cu puncte de vedere foarte diferite privind sancţiunile impuse Moscovei şi cu perspectiva deloc imposibilă a ieşirii Marii Britanii din Uniune.