De ce sa mai citesti un dosar de securitate

Trec peste vina incontestabila a "investigatorilor" care au omorit subiectul cu patosul lor inutil si dubios. Si intreb "la ce bun sa mai citim un dosar de securitate, fie el al unuia dintre disidentii romani autentici, cu care defilam de 20 de ani"? Raspunsul nu e asa de simplu.

Un volum scris practic de securisti si de turnatori

Eu, fiul lor. Dosar de securitate, al lui Dorin Tudoran – dosarul poarta numele sau, nu volumul, scris practic de securisti si de turnatori. Avem un vraf de hirtoage (nu sint toate, in cazul Tudoran ar mai fi multe de recuperat – pe linga vesnica problema cu "urmarirea externa" unde paginile sint sau foarte putine sau lipsesc cu desavirsire – cazul lui N.C. Munteanu) in care se aduna de-a valma birfe, turnatorii josnice, turnatorii demne – da, exista si asa ceva -, recomandarile si interpretarile ofiterilor, dispozitiile superiorilor, interceptari, relatari, transcrierile unor convorbiri telefonice, rezumatele unor intilniri publice sau semi-publice (intruniri literare restrinse) si cite si mai cite. Cum citesti asa ceva? Intrebarea e cu atit mai actuala cu cit genul acesta de lectura – complicata, sincopata, codata, cu chestiuni serioase ingropate in tone de mizerii – este acum discutat si rasdiscutat dupa scandalul wikileaks. Exista o diferenta: un dosar de securitate romanesc este rezultatul unor indelungi filtrari, asteptari, mistificari. Si, mai ales, nu are prospetimea, scandalul unor desecretizari precum cele suspomenite.

Nicolae Manolescu observa in postfata o calitate aparte a securistilor romani: un profesionalism aparte, exercitat cu supra de masura, in ce priveste intoxicarea surselor, in folosirea lor ca raspindaci, intoxicatori. Informatiile nu sint cine stie ce – securistii isi intimideaza victimele, asta e menirea lor -, in schimb jongleriile cu zvonuri si birfe alcatuiesc un google straniu, tabloidal-scriitoricesc, plin de fiere, dar si de momente memorabile. Prietenia Manolescu-Tudoran este fotografiata perfect de securitate si la propriu, si la figurat. Intr-o zi de martie din 1983, de exemplu, cei doi prieteni se intilnesc dupa tot felul de plimbari de eschiva cu autobuzul, prin parcuri etc. Securistii ii fileaza linistiti, ii urmaresc cum schimba pachete, carti si cum stau de vorba in Cismigiu. Dupa toata zbaterea celor doi de a scapa de urmaritori, securistul noteaza linistit la incheierea raportului creind o situatie de un comic straniu: "anexam doua fotografii si negativul". Tot comic este si felul in care un superior se otaraste "olograf" la sfirsitul unei note despre pachetele aduse in tara, dupa plecarea lui Tudoran, de o sursa: "De cind sinteti difuzori ai literaturii elementelor ostile? De urgenta la mine!".

Iulian Vlad, securistul cel mare la care raporteaza toata lumea, e o prezenta si mai stranie. Reprezinta linistea puterii: el le recomanda tot timpul subordonatilor isteric de zelosi sa mai verifice faptele o data, sa investigheze daca nu se poate gasi o cale de rezolvare a revendicarilor lui Tudoran, sa caute sa mai negocieze cu el sau macar sa-i fie mascata posibila aliura de disident (spectrul unui nou "Goma" ii sperie pe toti). In straturile superioare ale DSS domneste o serenitate manipulatoare din care avem cu totii de invatat chiar si la zeci de ani distanta. Si asta nu pentru ca as accepta ca pe niste explicatii exhaustive afirmatii precum "securistii ne conduc inca". Ci pentru ca e un portret al puterii discretionare prin excelenta, pentru ca gasesti acolo discursul autoritatii ascunse din toate documentele secrete scoase la iveala, fie ele din lumea civilizata si democrata, fie din lumea ceausista in care neo-legionarii de la "Saptamina" isi vedeau de treaba linistiti in timp ce scriitorii cu demnitate duceau lupte grele sa se mentina pe linia de plutire, pe linia "normalului".

O revolta impotriva unui sistem nedrept sau a unei lumi nedrepte?

Citind dosarul, vin inevitabil niste intrebari noi, poate deranjante pentru cei care au trait vremurile, dar inevitabile pentru un cititor tinar. Cit din revolta lui Tudoran este impotriva unui sistem nedrept si cit este impotriva unei lumi nedrepte. Pentru ca te intrebi vrind-nevrind, citind dosarul, cine sint mai parsivi, securistii sau cei care turnau interesat, prietenii foarte buni sau amicii care pareau de incredere (printre ei, dupa cum ati citit probabil deja prin presa: Eugen "Udrea" Uricariu, Andrei "Dan" Brezianu, fost sef al lui Tudoran la Vocea Americii, dupa 1990). Raspunsul simplu e ca un sistem totalitar scoate ce e mai rau din oameni. Dar multe dintre meschinariile culiselor Uniunii Scriitorilor si luptelor din si dintre revistele culturale pot fi cu siguranta regasite si astazi – numai ca acum, fara miza, forta si riscurile de altadata. Dorin Tudoran a criticat de altfel si maniera de a lupta impotriva comunismului promovata si institutionalizata de Vladimir Tismaneanu. Tudoran traieste in SUA si, de altfel, cred ca ar avea probleme de acomodare si acum in Romania. Nu ca atunci, nu cu greva foamei, poate. Metodele de eliminare din spatiul public sint acum mai subtile, mai suficiente si mai democratice (adica mai putin dureroase si, nu in ultimul rind, mai usor de suportat pentru ceilalti). Intrebarea i se pune insistent lui Tudoran: de ce nu te intorci acasa? Eu nu l-as intreba totusi asta; pentru ca stiu de ce – ii e o frica teribila sa nu se radicalizeze din nou, de data asta intr-un regim democratic, atunci chiar s-ar darima tot in sistemul sau personal de valori. Intr-un fel, istoria imi aminteste de soarta unui mare disident in Ungaria, G.M. Tamas, care traieste acum un al doilea val de persecutii, de data asta "democratice": marginalizare institutionala, in ciuda unor competente pe care nici cei mai aprigi dusmani ideologici nu au cum sa le nege.

Cu Dorin Tudoran am avut polemici civilizate in jurul genului "pamfletaresc" in jurnalismul romanesc, el inca aparindu-l, eu considerindu-l un stil complet pagubos si desuet. Dar am luat si niste lectii de la distanta, simple, umane: felul in care vorbeste despre prietenul sau Mihai Botez (fost ambasador in SUA, considerat mare disident, dar si subiect al unor nenumarate speculatii despre o presupusa calitate de spion – Radu Ioanid analizeaza foarte atent situatia in excelenta sa introducere la Dosar). Dar si felul in care a scris dupa moartea lui Adrian Paunescu (de care a fost foarte apropiat la inceputurile sale scriitoricesti si jurnalistice): in anii ‘70 il ataca in public pentru poezia de tip talanga patriotica, ceea ce era cu adevarat riscant, daca tinem cont de influenta poetului de atunci, in schimb acum o luna scria pe voxpublica.ro una dintre cele mai corecte si mai interesante evocari, fara vreo urma de ura sau dorinta de razbunare tirzie care inca anima anumite cercuri de justitiari anticomunisti. In fond, e o lectie romaneasca de tip Michnik: cind faci lucrurile la timp, inclusiv protestul, revolta, atunci esti ferit de penibil.

Confruntarea cu trecutul

L-am intrebat pe Nicolae Manolescu acum citiva ani de ce nu isi publica dosarul de Securitate. Mi-a spus ca nici macar nu vrea sa-l citeasca. Nu-l inteleg. Dar un argument cred ca gasesc unei astfel de atitudini. Astfel de documente pun intr-o balanta periculoasa mizeriile unui regim totalitar cu mizeria umana transistorica, aia marunta, a prietenilor cei mai buni. Si nu stii niciodata cum mai poti judeca, cum mai poti iesi intreg dintr-o astfel de confruntare cu trecutul tau. Dorin Tudoran insusi, in prefata acestei carti, nu mai are seninatatea aceea sfarimatoare si superba din scrisoarea catre Ceausescu in care il compara fara echivoc cu Stalin. Tudoran nu mai e senin, dar e in schimb una dintre putinele voci credibile pe care le mai putem vedea in lupta dreapta cu trecutul. Asta si pentru ca momentele de criza, cum ar situatia ambigua a unuia dintre cei mai buni prieteni, Mihai Botez, il fac sa dea inapoi perfect uman, memorabil: "Acesta este singurul Mihai pe care am hotarit sa il pastrez in suflet – nici drac, nici sfint. Doar un frate mai mare, tandru si generos, pe care mi l-am dorit intotdeauna. A-l fi avut, fie doar si pentru scurta vreme, nu poate fi decit un motiv de multumire". Mi-a placut mult si felul in care a citit si Manolescu dosarul acesta. Poate unora li se va parea arogant sau narcisist, mie mi s-a parut frumos: "In ce ma priveste, sint mindru de a-mi fi descoperit in Dosarul lui Dorin Tudoran numele legat exclusiv de acte cinstite si situate de partea buna, fireasca a lucrurilor". Am preferat sa citesc cartea asta mai ales din aceasta perspectiva, a oamenilor care in situatiile extreme pun totul in joc pentru normal, pentru amicitie fara umbre. In felul acesta Securitatea devine o intemperie istorica precum multe altele.

Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, colectia "Document", Editura Polirom, 2010