Caut un om

Concret, e vorba de o suită de microscenarii repetitive (un înger se aruncă în faţa maşinii şi e rănit grav sau poate chiar omorât, iar oamenii, în loc să procedeze moral, să-l salveze sau să îşi întrerupă planurile, pleacă, lăsând totul în urmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat) din care regizorul alege cinci pe care le ordonează în cinci scene clar delimitate, cu protagonişti în roluri de compoziţie exagerată, interpretaţi, de fiecare dată, de aceiaşi actori, Iuliana Budeanu şi Florin Gorgos (mirii, soţii, amanţii, bătrânii, orbii). În rolul îngerului care testează umanitatea din om îl regăsim pe Sebastian Munteanu care semnează şi coregrafia spectacolului. Tânărul artist este o revelaţie pentru tot ceea ce înseamnă mişcare scenică şi/sau coregrafie în spectacol, dar şi în ceea ce priveşte propria interpretare coregrafică, dar şi de mim. Gesturile şi expresia chipului sunt în cazul lui Sebastian Munteanu mai grăitoare decât replicile, cu atât mai mult cu cât este uşor emfatic, dar nu depăşeşte limita retoricii gestuale, expresiv corporale, a mimicii etc. Semnalez că tânărul Sebastian Munteanu are un potenţial creativ incredibil în care merită investit.

Mai puţin inspirată mi s-a părut soluţia de a vopsi cu alb şi chipurile actorilor propriu-zişi (în cazul îngerului explicaţia e la îndemână), probabil s-a considerat că toţi fac parte în egală măsură dintr-un experiment şi s-a dorit sublinierea ideii de testare a umanităţii în acest mod; apoi, nu sunt adepta naturalismului (excesul de vopsea roşie) în asociere cu o interpretare actoricească având tuşe expresioniste. Dincolo de aceste două aspecte, s-a văzut foarte clar cum regizoral se trece de la registrul comic la cel tragic, în primă instanţă plusând-se enorm pe comedie, prin interpretare exagerată, bufonadă, chiar grotesc, în timp ce spre final drama omului (un experiment eşuat, subiectul pariului din Dumnezeu şi Diavol, dintre care unul propune oprirea definitivă a experimentului, celălalt decizând continuarea sa) devine evidentă. Între scene, intervenţiile coregrafice şi de mim ale lui Sebastian Munteanu (îngerul) au rolul de a facilita trecerea de la grotesc la problematizare, fondul muzical este de asemenea reuşit în crearea atmosferei spectacolului, deşi de multe ori poate induce în eroare.

Cu toate acestea, nu consider că trecerea de la comedie la dramă, de la bufonadă la gravitate (este fără, îndoială, un spectacol ce poate fi considerat ca aparţinând registrului tragicomic) se realizează gradual, ci este cumva sincopată. Modul în care se succed scenele alese (de la miri, soţi, amanţi, la bătrâni şi orbi, de la cei ce sunt prea cruzi, prea ocupaţi ori prea corupţi ca să poată vedea, la cei ce realmente nu mai pot sau nu mai vor să vadă), jocul actorilor, costumele generează grotesc şi comedie. Fondul muzical rock contribuie la ambiguizare. Abia spre final răzbat întrebările şi melancolia, fondul muzical e lăsat să creeze atmosfera propice momentului respectiv. Probabil, din nevoia unui spectacol alert, dinamic, contemporan, regizorul nu face trecerea treptat de la bufonerie la seriozitate. Disproporţia nu e neapărat una de formă, ci mai ales de conţinut, în sensul că publicul ţintă sunt tinerii, iar tinerii nu ajung la implicaţiile mai adânci ale problematicii spectacolului în acest mod, pentru că nu se declanşează acel declic la nivel subliminal. Spectatorul avizat va înţelege, oricum.

În fine, din motivele descrise, dialogul dintre Dumnezeu şi Diavol redat la finalul spectacolului nu numai că nu e redundant, dar e absolut necesar pentru explicitarea alegoriei, totodată pentru clarificarea intenţiilor regizorale (se poate remarca o corespondenţă fericită între intenţiile regizorale şi tramă). Am putea să ne întrebăm şi noi, încă o dată: "Credeţi în continuare că între ei se va găsi măcar un singur om?" Sau am putea pleca de la spectacol grăbiţi, apăsând pedala de acceleraţie mult, foarte mult, din ce în ce mai mult… Am mai putea să ne întrebăm: "Sunt eu oare un om?", "A existat vreodată vreun moment în care nu am fost om faţă de semenul meu? Sau în care nu m-am comportat suficient de uman?" Sau am putea să ne amintim de legenda lui Diogene care străbătea agora în plină zi cu o lampă în mână, răspunzând cam în acelaşi mod în care o face şi creatorul din parabola lui Bogaev: "Caut un om".

Citind alegoria din perspectiva creştinismului, omenirea a evoluat în ceea ce priveşte credinţa faţă de acum 2000 de ani. Diferit de acum 2000 de ani, când oamenii se aflau într-un alt stadiu al evoluţiei (nici măcar nu recunoşteau că au omorât Omul), acum se află în altul, dar tot insuficient de aproape de calea adevărată a credinţei, compasiunii şi iubirii (se opresc din drum, constată că au omorât pe cineva, după care îşi continuă drumul).

(Cinci poveşti cu înger rănit, adaptare după Oleg Bogaev, regia: Ion Sapdaru, cu Iuliana Budeanu, Florin Gorgos, Sebastian Munteanu, coregrafia: Sebastian Munteanu, video art: Radu Mihoc, asistenţi de regie: Francisc Bucur şi Radu Mihoc, Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a Municipiului Iaşi, Teatrul Mirage, premiera: 25-26 mai 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)