Miopie de Bruxelles

Într-un document prezentat marţea trecută comisiei pentru Brexit din Parlamentul European, Martin Selmayar, noul secretar general al Comisiei Europene, a spus că UE ar putea să solicite vize cetăţenilor britanici care vor dori să călătorească pe continent în perioada post-Brexit. În realitate e foarte puţin probabil să se ajungă în acest punct în condiţiile în care, de pildă, nu li se solictă vize cetăţenilor din Ucraina sau Republica Moldova. Însă faptul că a ajuns să se discute o astfel de posibilitate, alături de tot felul de alte „represalii“ împotriva Regatului Unit, e o dovadă a tensiunii, toxicităţii relaţiei dintre cele două părţi. S-a ajuns aici cu largul concurs al campionilior Brexitului de la Londra dar şi cu cel al unor personaje ca Michel Barnier, negociatorul şef al UE pentru Brexit, sau Martin Salmayr, cel menţionat mai sus, ambii animaţi de adânci resentimente faţă de anglo-saxoni. Ultimul este în sine un personaj controversat, deloc simpatizat la Bruxelles. Numirea sa în funcţia de secretar general, cu sprijinul lui Jean-Claude Junker, căruia i-a coordonat campanie electorală la ultimele alegeri euro-parlamentare, şi a mentorului său, germanul Elmar Brok, şeful Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European, a fost considerată de mulţi europarlamentari o probă crasă de nepotism.

E adevărat, Brexitul a fost receptat în UE drept un adevărat şoc. Un şoc care, în ciuda declaraţiilor optimiste ale partizanilor săi, pare tot mai evident că va avea un impact negativ sever în primul rând asupra economiei Marii Britanii. Cu câteva zile în urmă Airbus a anunţat că, în cazul în care negocierile nu se finalizează favorabil, va trebui să-şi închidă toate unităţile de producţie din Regatul Unit, ceea ce va provoca o pierdere de 14 mii de locuri de muncă directe şi aproape alte o sută de mii asociate. Un scenariu care riscă să se repete şi în cazul industriei auto. În plus, nu s-a găsit deocamdată niciun fel de rezolvare pentru delicata chestiune a graniţei dintre Irlanda de Nord şi Republica Irlanda.

Însă asta nu justifică în niciun caz represaliile gratuite la adresa Londrei pe care le tot vedem scoase din cutie la Bruxelles. Cum este cel privind excluderea Marii Britanii de la utilizarea, în regim militar, a sistemului GPS Galileo (care ar trebui să devină activ în 2020), sistem la care britanicii au contribuit din plin până acum, şi cu expertiză şi cu bani (în jur de 20 procente din finanţare). La fel, indiferent de justificările tehnice oferite, domeniu în care oficialii de la Bruxelles excelează, este complet lipsit de sens să spui că vrei să excluzi GCHQ-ul britanic, unul dintre cele mai performante servicii de informaţii de pe glob, din fluxul de schimb de informaţii integrat european. Cu efecte negative evidente, dacă ar fi să menţionăm doar pericolul atentatelor teroriste. E o mostră flagrantă de miopie ca într-un moment de clivaj geopolitic major, în care relaţiile transatlantice sunt serios puse în discuţie, să vrei să te rupi complet de singura ţară din Europa, în afara Franţei, care are o reală forţă militară. Această atitudine este cu atât mai greu de înţeles cu cât Londra a ales să rămână alături de partenerii europeni în cel puţin două situaţii critice în care a intrat în coliziune cu Washingtonul: Acordul nuclar cu Iranul şi tarifele de oţel si aluminiu. Ceea ce nu e puţin lucru pentru o ţară pentru care relaţia cu America a devenit şi mai importantă în urma deciziei de ieşire din UE. Unii vor zice că sunt doar tehnici de negociere, însă s-ar putea ca efectele negative pe termen lung să fie profunde.

Acest tip de comportament a făcut ca în ultima vreme o serie de adversari ai Brexitului de la Londra să-şi schimbe părerea. Dar nu doar ei sunt critici faţă de ceea ce se întâmplă la Bruxelles, unde tot mai multe decizii sunt afectate de o adevărată beţie a reglementării şi de o pregnantă amprentă ideologică. De pildă, noua directivă GDPR cu privire la protecţia datelor personale deşi pleacă de la o premiză de bază corectă, nu doar că este extrem de greu de aplicat dar va afecta o mulţime de companii mici si mijlocii, adică exact cele care se speră că vor face ca Europa să mai micşoreze decalajul tehnologic în materie de IT care o desparte de America şi deja de China. Deocamdată, aşa numitele mari strategii europene de dezvoltare a societăţii informaţionale, Agenda Lisabona şi apoi Agenda 2020, s-au dovedit a fi doar nişte forme fără fond, amestecând nefericit obiectivele economice cu cele sociale. 

Dacă este ceva de care Bruxelles-ul nu duce lipsă, acela este entuziasmul pentru reglementări şi încadrări constrângătoare. Sunt, desigur, multe cazuri în care acestea sunt justificate, însă nu rareori se ajunge la excese costisitoare. Lucru constatat din plin şi în România. Europa nu mai dispune nici pe departe de superioritatea de know how de care se bucura cu decenii în urmă. Competiţia economică globală a devenit tot mai dură, aşa că impactul unor astfel de constrângeri exagerate, care nu există şi prin alte părţi, nu mai este deloc neglijabil. Or, în aceste condiţii, e greu de văzut cum modelul economic european, bazat pe generoase beneficii sociale, va mai rămâne viabil pe termen mediu şi lung.

O serie de curente europene, la nivel politic, dar şi în spaţiul intelectual, par foarte grăbite să se „elibereze“ de „nefasta“ influenţă anglo-saxonă. Adică de America şi Marea Britanie. Din acest punct de vedere Brexitul le convine probabil din plin. Însă va veni şi nota de plată. În primul rând pentru că mulţi vor regreta pragmatismul britanic care mai tempera excesele bruxelleze menţionate amai sus. Apoi, în absenţa Marii Britanii, cu un NATO zdruncinat din temelii, prin contribuţia Washingtonului dar şi a vechiului continent, UE va gestiona cu tot mai mare dificultate relaţia cu o Rusie agresivă şi determinată.