Modelul românesc

Dimpotrivă, guvernul de la Bucureşti şi preşedintele Iohannis se pretind, la nivel declarativ, pro-occidentali. Şeful statului visează la o funcţie înaltă după încheierea mandatului. De curând, a dat de înţeles că ar accepta şefia NATO dacă i s-ar propune.

Din acest motiv, cam toate declaraţiile oficiale făcute de preşedinte sau premier pe teme importante de politică externă, justiţie, stat de drept, valori europene sună impecabil. Judecând după aparenţe, România pare cel mai liberal şi pro-european stat din regiune.

În realitate, România este astăzi orice altceva, numai o democraţie funcţională nu. Sub preşedintele Iohannis şi coaliţia PSD-PNL-UDMR, ţara se îndepărtează tot mai mult de valorile europene.

Diferenţa majoră faţă de Polonia sau Ungaria o face acest dublu discurs: liderii de la Bucureşti spun ce vor să audă oficialii de la Bruxelles sau Washington, dar fac tot cum vor ei. Duplicitatea ca mod de viaţă, absenţa credinţei în ceva, flexibilitatea extremă a coloanei vertebrale caracterizează cei mai mulţi politicieni români de ieri şi de azi, precum şi o parte semnificativă din corpul alegătorilor.

Modelul românesc funcţionează aproape neschimbat, în esenţa lui, de cel puţin jumătate de secol, cu rădăcini întinse în urmă cu două-trei secole, în vremea domniilor fanariote.

Modelul a funcţionat cu oarecare succes şi sub Ceauşescu, atunci când s-a opus în ’68 invadării Cehoslovaciei, reuşind să păcălească o vreme Occidentul. Şi atunci România părea altfel decât restul ţărilor din blocul comunist. Numai că în ce priveşte modul de exercitare a puterii era la fel. Doar calculele personale ale lui Ceauşescu îl făceau să pară diferit.

Cea mai recentă tentativă de înşelare a Occidentului a fost semnalată de trei asociaţii de magistraţi. Ele l-au acuzat pe ministrul justiţiei, Cătălin Predoiu, că a pus în dezbatere alte proiecte de legi decât cele prezentate Comisiei Europene. Altfel spus, Predoiu ar fi prezentat la Bruxelles un pachet de reforme care nu s-au mai regăsit însă în legile promovate în ţară.

Exemplele pot continua la nesfârşit. În prezenţa vicepreşedintelui Comisiei Europene, Vera Jurova, aflată în vizită la Bucureşti, Parlamentul a transpus, în cel mai pur stil românesc, o directivă privind avertizorul de integritate, golind practic legea de conţinut. În tot acest timp, şeful statului făcea, la Cotroceni, la braţ cu oficialul european, declaraţii sforăitoare despre reformele din justiţie şi necesitate ridicării MCV.

Îndepărtarea României de regulile europene se vede şi mai limpede în statistici. România ocupă locul 21 din 28 (nr. la momentul realizării studiului UK era parte din UE) în rândul ţărilor europene într-un clasament care măsoară numărul procedurilor deschise de Comisia Europeană împotriva ţărilor care nu au transpus la timp directivele europeană sau le-au transpus şi pus în aplicare incorect.

Cele mai puternice semnale de alarmă vin tot din exterior. Ultima analiză publicată de prestigiosul think-tank britanic Oxford Analytica, unul dintre cele mai influente la nivel global, face o radiografie exactă a modului în care funcţionează România sub preşedintele Iohannis.

Intitulată „Preşedintele erodează democraţia pluralistă din România”, analiza arată că Iohannis se bazează tot mai mult pe serviciile de informaţii pentru a-şi menţine puterea.

Oxford Analytica indică în repetate rânduri puterea serviciilor secrete, arătând că acestea au primit până şi rolul de a supraveghea investiţiile străine.

Analiza OXAN dedică spaţiu consistent proiectelor de lege ale serviciilor secrete, publicate în exclusivitate de G4Media, arătând că „drafturile au fost elaborate de oficiali ai serviciilor de informaţii (un act de o legalitate îndoielnică) cu ştiinţa birourilor preşedintelui şi premierului”. „Propunerile ar creşte considerabil puterile SRI, lăsându-l responsabil doar în faţa preşedintelui şi a consilierilor săi”.

La analizele independente se adaugă rapoartele oficiale de la Bruxelles sau Washington.

Presa din România a fost inclusă în cea mai mare categorie de risc privind libertatea de exprimare, potrivit raportului privind respectarea statului de drept în UE făcut public la jumătatea lunii iulie de Comisiei Europeană. Este un alt indicator relevant al fenomenului de degradare democratică accelerată.

Libertatea de exprimare şi independenţa presei din România au ocupat un loc central şi în Raportul pe 2021 al Departamentului de Stat al SUA privind drepturile omului în România, dat publicităţii la jumătatea lunii aprilie.

Suplimentar, partenerii americani atrag atenţia asupra fenomenului corupţiei: „practicile de corupţie au rămas larg răspândite, în ciuda mai multor urmăriri penale de profil înalt. În cursul anului au existat numeroase rapoarte privind corupţia guvernamentală, uneori în condiţii de impunitate. Corupţia şi utilizarea abuzivă a fondurilor publice au fost larg răspândite”.

Cum arată, aşadar, România azi, la 30 de ani de la căderea comunismului? Foarte diferită, desigur, cu o mulţime de drepturi şi libertăţi câştigate, parte din NATO şi UE, nu încape comparaţie.

Dar există ceva etern, ceva neschimbat, impregnat adânc în modelul românesc de funcţionare a puterii, bazat pe servicii secrete, pe tentaţia partidului unic şi etatism, pe o presă cenzurată la sânge, pe contraselecţie la vârful puterii (gângavii de azi i-am văzut parcă şi înainte de 89 în aparatul guvernamental), pe duplicitatea liderilor, pe o populaţie îndobitocită cu propagandă şi minciună, slab educată, pe corupţie ca mod de viaţă, şi pe fugă de răspundere de sus până jos.

România n-a internalizat valorile occidentale în ultimii 30 de ani. Le mimează cu mult talent, dar a rămas aceeaşi ţară a formelor fără fond.

Până şi cadrul administrativ, modelul centralizat de distribuire a banilor de la Bucureşti către judeţe, este cel de acum 50 de ani. Nimic nu s-a schimbat în mod semnificativ pe harta României.

Pentru mulţi din generaţia mea este dezarmant să vadă cum acest model falimentar s-a perpetuat la decenii după căderea comunismului, cum atmosfera sufocantă de azi seamănă tot mai mult cu cea de dinainte de ’89 şi cum România se întoarce în timp, cu tot progresul ei economic indiscutabil, la năravuri şi metehne pe care cu totii le speram definitiv depăşite.

Cine nu face parte din mica nomenclatură de partid şi de stat nu există. Viaţa pe cont propriu pare un coşmar nesfârşit.

Sistemul pare şi azi închis pe termen lung, pentru cel puţin două cicluri electorale, cu slabe speranţe de primenire. Din acest motiv, la fel ca înainte de ’89, cei care văd şi înţeleg ce se întâmplă în jurul lor aleg salvarea personală, cu diferenţa notabilă că înainte fugeai, iar acum poţi pleca liniştit, fără riscul de a fi reţinut la graniţă. (preluare de pe www.g4media.ro)