Negocieri la pătrat

Probabil că observaţia de mai sus nu va genera prea multe critici dacă ne referim la principalul eveniment diplomatic al ultimelor zile, summitul inter-coreean. Întâlnirea din 27 aprilie între Kim Jong-un şi Moon Jae-in s-a concretizat printr-un document extrem de ambiţios vizând denuclearizarea peninsulei (Coreea de Nord ar urma să renunţe la programul său nuclear), plus alte măsuri de ameliorare a relaţiilor bilaterale. S-a reuşit valorificarea rapidă a unui spaţiu diplomatic creat la iniţiativa lui Donald Trump şi cu sprijinul conducerii chineze – un spaţiu deschis încă din perioada Jocurilor Olimpice de iarnă de la PyeongChang. Prezenţa lui Kim pe teritoriul sud-coreean, dar şi cei câţiva paşi făcuţi de Moon de cealaltă parte a liniei de demarcaţie au reprezentat noutăţi pentru actuala „epocă” a dialogului bilateral. Nu în ultimul rând, cei doi lideri au reuşit să folosească şi non-verbalul pentru a transmite un mesaj de înţelegere.

Motive de îngrijorare putem găsi tocmai în uşurinţa cu care s-au spus şi scris cuvinte mari. Opinia publică din Sud nu-şi face iluzii în privinţa lui Kim, care nu răspunde în faţa nimănui pentru stilul său de politică externă. Reunificarea este un ţel în jurul căruia s-au articulat şi precedentele episoade de destindere între cele două ţări, dar atingerea lui implică etape şi mai ales obstacole. Denuclearizarea şi încheierea unui tratat oficial de pace constituie, însă, obiective la îndemâna generaţiei de astăzi. De la apropiata întâlnire la vârf SUA-Coreea de Nord vom aştepta întărirea sau infirmarea spiritului constructiv de la Panmunjom, precum şi un verdict preliminar asupra oportunităţii negocierilor directe între SUA, principalul promotor al actualei ordini internaţionale, şi regimul nord-coreean. Discuţiile despre viitorul Premiu Nobel pentru Pace mai pot aştepta.

Semnificativă a fost şi decizia de ultim moment a administraţiei Trump de a amâna din nou, cu încă o lună, intrarea în vigoare a tarifelor la oţel (25%) şi aluminiu (10%) pentru importurile din UE şi alte câteva ţări. Poate că hotărârea preşedintelui a fost influenţată şi de recentele dialoguri cu liderii francez şi german, dar la Washington circula deja ideea că europenilor – dar şi partenerilor SUA din Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), Canada şi Mexicul – ar trebui să li se mai dea timp pentru a deveni mai maleabili. Mai precis, pentru a accepta restricţii cantitative la export (cote), ceea ce ar echivala cu o restrângere voluntară a exporturilor. Alte ţări din grupul ţintit de „tarifele Trump” – Australia, Argentina, Brazilia, Coreea de Sud – ar putea fi convinse să accepte asemenea formule în cadrul unor acorduri mai complexe, dar la Bruxelles este arborat, deocamdată, stindardul luptei. Nici negocierile cu vecinii din NAFTA nu se anunţă uşoare, date fiind atitudinile negative ale opiniei publice din aceste ţări faţă de linia preşedintelui Trump, inclusiv în ceea ce priveşte reformarea zonei de liber schimb. Dincolo de posibilele justificări în termenii „comerţului echitabil”, ameninţarea cu tarife nu reprezintă un start favorabil dacă administraţia americană chiar doreşte reformarea NAFTA, nu abandonarea ei.

Treizeci de zile reprezintă un interval prea scurt pentru evitarea unor războaie comerciale, dar pot servi la elaborarea unor planuri de menţinere a lor într-un cadru limitat, de evitare a contaminării altor arene ale economiei şi politicii internaţionale. Eforturile de acest gen se fac simţite în actuala relaţie americano-chineză, după intrarea în vigoare (23 martie) a tarifelor menţionate mai sus şi a altor sancţiuni împotriva Beijingului. Aşa cum era de aşteptat, ele au generat deja represalii chineze şi, aşa cum se întâmplă frecvent în asemenea cazuri, riscuri de escaladare. Totuşi, în următoarele două zile, în capitala chineză va fi prezentă o importantă delegaţie guvernamentală americană, incluzând aproape toate vocile semnificative din aria politicii economice şi comerciale. Negocierile sunt privite cu optimism de ambele părţi, în sensul că războiul comercial – de acum, inevitabil – va putea fi menţinut în limite raţionale. Cele două guverne trebuie să poată elabora programe de compensare a acelor segmente din economie care pierd de pe urma deteriorării relaţiilor bilaterale. La fel se va întâmpla şi în cazul unui eşec final în negocierile cu autorităţile de la Bruxelles, cu observaţia că în acest caz nu va fi prea mult de muncă – oricum, mult mai puţin decât a reclamat-o elaborarea tratatului de liber schimb transatlantic, astăzi arhivat şi acoperit de un strat gros de praf.

Publicitate și alte recomandări video