Nostalgii

Numărul de săptămâna trecută din revista România literară (nr. 3, 19 ianuarie) publică patru fragmente dintr-un Dicţionar al locurilor literare bucureştene, aflat în lucru şi avându-le drept autoare pe Corina Ciocârlie şi Andreea Răsuceanu. Iniţiativa merită semnalată cu toată căldura, cu atât mai mult cu cât lucrările de acest gen sunt rare la noi. Cele patru texte din revistă vorbesc despre Piaţa Amzei, aerodromul Băneasa, cimitirul Bellu şi cafeneaua Capşa, aşa cum apar aceste locuri în diferite opere literare, mai ales romane. Mi-a atras atenţia în mod deosebit textul consacrat cafenelei Capşa, semnat de Corina Ciocârlie. Autoarea face o mulţime de referinţe, de la Cezar Petrescu şi Mateiu Caragiale la Marin Preda şi Mircea Horia Simionescu, dar acea „inimă a oraşului”, cum o numea Paul Morand, apare şi la G.Călinescu, Gabriela Adameşteanu, Radu Cosaşu, Nicolae Breban, Ion Manolescu etc. Conexiunile pe care le stabileşte Corina Ciocârlie, o eseistă de exemplară rigoare şi de mare inventivitate, sunt pasionante.

Am prins şi eu ceva, foarte puţin, din spiritul Capşei de odinioară. La sfârşitul anilor ’60 atât la Capşa, cât şi la cafeneaua Nestor (blocul în care se afla aceasta din urmă s-a prăbuşit la cutremur, în locul lui s-a construit hotelul Bucureşti) mai puteai vedea domni în vârstă, de o eleganţă anacronică, sorbindu-şi cafeaua şi discutând, probabil, despre timpurile apuse. Păreau, ca să zic aşa, să coboare direct din interbelic. În cafeneaua Capşa (care era de fapt un fel de braserie)   se intra din Calea Victoriei, în partea cealaltă – cu intrarea pe strada Edgar Quinet – se afla restaurantul. Impresia pe care o produceau oglinzile ce acopereau pereţii restaurantului era extraordinară; ulterior decorul a fost, din păcate, schimbat. De bunul mers al lucrurilor în restaurant se îngrijea bătrânul Papacostea, un vechi maître d’hôtel, bărbat înalt, impozant, chiar dacă acum puţin adus de spate şi care  era amabil cu toată lumea, deşi ştia foarte bine care sunt clienţii obişnuiţi şi care cei întâmplători. Cum intrai din Edgar Quinet, în dreapta se afla un salon privat, unde m-a invitat într-un rând (nu numai pe mine) criticul teatral Radu Popescu, o figură a acelor ani; şi el un „descins” din interbelic, dar care se acomodase foarte bine cu vremurile noi. Restaurantul era frecventat, cum se spune, de „lume bună” şi nu de snobi sau de îmbogăţiţii regimului (preţurile, de altfel, nu erau câtuşi de puţin exagerate). La braserie întâlneai scriitori şi artişti, precum şi profesori (Universitatea se află la doi paşi). După Revoluţie am fost doar în câteva rânduri la Capşa. În 1990 la o masă alăturată erau soţii Hăulică împreună cu Theodor Enescu şi soţia. Pe Theodor (Toto) Enescu, fost deţinut politic, eminent critic de artă, îl cunoscusem la Tescani. Arăta, în acea primăvară a lui 1990, foarte bine, întinerit, fusese numit de către ministrul culturii Andrei Pleşu director al Muzeului Naţional. A murit, din păcate, prematur. Ultima oară am vrut să intru la restaurant (care a suferit între timp multe transformări) acum câţiva ani. Era într-o sâmbătă seara, dar uşile erau închise: restaurantul fusese închiriat pentru o nuntă… Maître Papacostea cred că s-a răsucit în mormânt. Nici Capşa, aşadar, nu mai e ce-a fost…

xxx

Casa Artmark organizează o licitaţie cu tema Epoca de aur, licitaţie prilejuită de împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu. Amatorii vor putea achiziţiona obiecte ce au aparţinut familiei Ceauşescu dar şi obiecte ilustrative pentru viaţa cotidiană (din întreaga perioadă comunistă, începând cu 1945) sau pentru activitatea propagandistică a regimului. Sunt astfel afişe („Consumul excesiv de alimente duce la obezitate”), reclame, caricaturi anticapitaliste, cutii de bomboane, sticle de vin, steaguri, fotografii (oficiale şi private – Elena Ceauşescu pe cal, Elena Ceauşescu la plajă), busturi (Marx, Engels, Lenin), diplome, medalii, manuscrise (poezii omagiale), cărţi, reviste, broşuri, ciorapi de damă Adesgo, cravate de pionier sau de şoim al patriei etc.

Din lotul obiectelor ce au aparţinut familiei prezidenţiale nu puteau lipsi tapiseriile şi covoarele, de un kitsch grotesc, cu chipul lui Ceauşescu sau cu figurile lui Nicolae şi Elenei alături de ale părinţilor preşedintelui. O piesă de rezistenţa este replica sceptrului prezidenţial, acel sceptru ce a stârnit reacţia sarcastică a lui Salvador Dali. La un preţ de  pornire destul de ridicat sunt câteva cadouri de protocol, de exemplu o superbă blană de tigru. Iar cine vrea să vadă cum se scrie istoria poate cumpăra numărul din 21 decembrie 1989 al ziarului Scînteia, ce avea pe prima pagină cuvântarea din ajun a lui Ceauşescu, şi numărul din 22 decembrie al ziarului, rebotezat peste noapte Scînteia poporului, care celebra prăbuşirea dictatorului…

Nostalgicilor ce suspină după binefacerile comunismului le recomand în mod deosebit sulul de hârtie igienică produs de fabrica Buşteni în anii ’80: preţ de pornire – 10 euro. Nu numai că hârtia igienică se găsea foarte greu, dar era şi de o calitate execrabilă, care transforma un gest banal într-o tortură: avea asprimea şmirghelului sau a glaspapirului. Cine va cumpăra sulul de hârtie igienică împreună cu cele două numere din Scînteia va face o achiziţie cu o neîndoielnică încărcătură simbolică.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor