Promisiunile parteneriatului

Când acest text va intra în atenţia cititorilor, miercuri dimineaţă, concluziile vizitei preşedintelui Klaus Iohannis la Washington vor fi deja cunoscute. În presa noastră şi în mediile politice de la Bucureşti vor apărea, în mod cert, comentarii axate pe conţinutul dialogului la vârf româno-american. Vom fi interesaţi, desigur, de perspectivele ca marile firme din SUA să rămână angrenate în ecuaţia energetică din zona Mării Negre – o chestiune ce nu este decisă, dar poate fi influenţată de factorul politic. Vom avea ocazia să vedem exprimarea pe care o va agrea Washingtonul în privinţa unei teme pe care partea română o consideră importantă: consolidarea cooperării în domeniul apărării, inclusiv prin prezenţa militară americană pe teritoriul ţării noastre. Şi, desigur, vom evalua modul în care discuţiile dintre cei doi şefi de stat vor reflecta postura asumată în ultimii ani de România – aceea de aliat consecvent şi receptiv al Statelor Unite.

Dinamica politică şi de securitate a parteneriatului strategic este încurajatoare şi, ceea ce este foarte important, autorităţile de la Bucureşti par să fi înţeles cum să concilieze aceste angajamente cu obligaţiile apartenenţei la Uniunea Europeană. Multe se pot schimba – inclusiv preşedinţi şi guverne – dar este greu de crezut că România va fi condusă prea curând de oameni atât de nerealişti încât să considere că integrarea europeană este soluţia pentru toate problemele noastre. Relaţia cu SUA este fundamentală, iar România trebuie să facă tot posibilul să o menţină, fără stridenţe şi mai ales fără manifestări de servilism.  

Componenta economică este punctul slab al acestui parteneriat, dacă avem în vedere speranţele din anii imediat următori aderării la NATO. Relaţiile comerciale rămân insuficient dezvoltate, chiar dacă România nu face excepţie în peisajul central- şi est-european. Investiţiile americane în România nu au atins, nici ele, cote impresionante şi nu s-a creat încă acea dinamică probabil iluzorie, dar totuşi influentă: o ţară unde există o prezenţă economică solidă a SUA va conta mai mult şi în calculele politice şi de securitate efectuate la Washington. Desigur, această situaţie reflectă alegerile individuale ale unui număr mare de actori economici de peste Ocean, care nu pot fi influenţate decât într-o foarte mică măsură de Administraţie.

Îndemnurile binevoitoare ale Preşedintelui SUA, presupunând că ar veni, riscă să rămână fără rezultat dacă România nu reuşeşte ea însăşi să puncteze: spre exemplu, să combată în mod real corupţia, să menţină un cadru investiţional favorabil şi să evite politicile economice voluntariste. Informaţiile de acest tip se regăsesc în orice ghid pentru potenţialii investitori, inclusiv în cele elaborate cu sprijinul departamentelor Administraţiei. Trebuie să evităm iluziile: între economiile emergente, inclusiv între cele din estul şi sud-estul Europei, există o competiţie acerbă pentru investiţii americane. SUA are relaţii politice foarte strânse cu o mulţime de ţări, nu există un loc special, rezervat României.

Întâlnirea de la Washington este, desigur, şi un important argument electoral pentru preşedintele român. Nu ar surprinde pe nimeni dacă viitoarele spoturi electorale ale candidatului Klaus Iohannis vor conţine secvenţe de la întâlnirile cu preşedintele Trump, alături de imagini de la summit-urile Uniunii Europene şi, desigur, de la vizita Suveranului Pontif în ţara noastră. E vorba de constituirea unui profil internaţional, cu atât mai mult cu cât funcţia prezidenţială include atribuţii în acest domeniu. Ar fi, însă, o exagerare să vorbim despre nevoia unui candidat de a fi validat la Washington, la Bruxelles sau în altă parte: din fericire, aceste etape au fost depăşite. În actualul context politic şi de securitate, interlocutorii noştri occidentali vor discuta fără probleme cu orice persoană rezonabilă care acceptă datele esenţiale ale parteneriatului strategic.

Europa de Est nu se mai află în situaţia de a atrage şi menţine atenţia Statelor Unite prin anvergura liderilor săi: epoca lui Václav Havel sau Lech Wałęsa s-a sfârşit demult. Acum, în epoca Trump, când atenţia decidenţilor americani s-a deplasat spre alte regiuni mai fierbinţi, cele mai mari şanse de a se face ascultaţi le au acei lideri est-europeni care nu sunt doar creaţii ale aparatului politic naţional (sau comunitar). Nu e obligatoriu să fie afini ai domnului Trump, trebuie doar să arate că îşi înţeleg responsabilităţile, pot vorbi în numele propriei naţiuni şi o pot conduce.