Speranţele cărui volei?

De aproape un an de zile, echipa feminină de volei Penicilina Iaşi nu mai există pe prima scenă. Un eveniment regretabil înscris în starea mizerabilă a sportului ieşean, un eveniment care ne dovedeşte clar că ne grăbim când susţinem că acest sport cu care în alte dăţi ne mândream a sucombat numai din cauza pârdalnicelor de autorităţi locale. Nu, factorul privat este la fel de vinovat: în primul rând, prin neimplicare, dar nu numai. Singurul investitor privat ieşean important care s-a implicat în sport – şi asta nu de ieri, de alaltăieri – este SC Antibiotice SA. Pur şi simplu, parcă prin contagiune de la Palatul Roznovanu, s-a spus un delicat "pa şi pusi" celui mai luminos lucru întâmplat la Iaşi în domeniu: Penicilina Iaşi, singura echipă de jocuri olimpice campioană naţională. Din când în când, însă, Antibiotice SA ţine să ne amintească la modul zgomotos, gen "surle & tobe" că Penicilina Iaşi MAI EXISTĂ în voleiul feminin românesc. Suntem informaţi la modul imperativ că Penicilina Iaşi s-a calificat la turneul final al Campionatului Naţional la categoria speranţe. Este minunat, iar excelenta (fostă) jucătoare şi actuală antrenoare, Tatiana Popa, ţine sus făclia speranţelor printr-o carieră care, în mod cât se poate de normal, trebuia începută mult mai timpuriu, dacă vicisitudinile unei perioade anterioare nu s-ar fi opus. Numai că întrebarea care se pune acum este următoarea: bine-bine, speranţele niciodată nu pier, însă… care speranţe?

Ne întoarcem, volens-nolens, la SC Antibiotice SA, o companie cu capital mixt, care nu poate fi condamnată în totalitate. Subsemnatul a mai scris despre această dramă la momentul oportun: nu retragerea Penicilinei este criticabilă, ci modul în care s-a produs, printr-un forfait enigmatic şi lipsit de eleganţă în Cupa României, cu ocazia căreia arbitrii, adversarele din Galaţi, nemaivorbind de ziarişti au rămas cu ochii în soare. Subiectul fiind detaliat, nu mai revenim. Ne rezumăm a spune că, încă cu un an înainte, deci 2017, directorul companiei, Ioan Nani, a mai vrut să retragă echipa pe considerente uşor de înţeles: concurenţa a crescut în voleiul românesc, nu poţi face performanţă fără jucătoare costisitoare din străinătate. Pe de altă parte – lucru sută la sută corect – nu poţi arunca banii pe geam pentru o echipă predestinată să se târâie prin coada Diviziei A 1. Cu alte cuvinte, ori facem performanţă, ori ne limităm la "speranţe". Şi pentru că, pentru mulţi "penicilinişti" echipa asta de fete este o religie, conducerea a acceptat un aşa-zis moratoriu pentru un an. Atâta doar, un singur an. S-au adus jucătoare, s-a făcut o promovare nemaîntâlnită în jurul echipei şi rezultatul a fost acelaşi : târâş-grăpiş prin coada clasamentului. Mai mult, deşi intrarea la sală a fost ca întotdeauna liberă, asistenţa la meciuri (y compris "susţinerea echipei") a fost aproape nulă. Şi atunci, excluzând (încă odată) modul dubios în care s-a produs, retragerea Penicilinei de pe firmament nu este pe atât de justă, cât dureroasă?

Revenind la "speranţe", este lăudabil că o antrenoare sufletistă precum Tatiana Popa poate lucra în oraşul său, la fel cum pot lucra şi alţi tehnicieni de calitate care activează în Iaşi la baschet, handbal, sau rugby. Ne întrebăm, doar retoric: "speranţele cui"? Ar fi cinic să vorbim de speranţele voleiului ieşean, poate ale voleiului românesc . Doar suntem români, înainte de a fi ieşeni. Numai că, în acest peisaj naţional-cosmopolit, a fi româncă titulară într-o echipă românească, a juca în echipa naţională (chiar dacă este calificată la Europene) este o performanţă sui generis. N-are rost să vorbim despre jucătoarele formate în ultimii ani la Iaşi, rămase fără obiectul muncii. Ne întrebăm doar ce perspective au speranţe precum Alexia Moroşanu, Ioana Loghin şi celelalte fete formate cu migală de Tatiana Popa, în lipsa unei Peniciline bună-rea, în care să poată face mai uşor saltul de la stadiul de "tânără speranţă" la certitudine? Întrebăm şi noi, nu dăm cu parul!