Vorbe şi plăţi

Spre exemplu, în coşul de cumpărături al omului postmodern, încap, mai nou, măştile de protecţie, mănuşile de unică folosinţă şi gelul dezinfectant de uz cotidian. Până de curând, acestea erau greu de procurat, acum sunt doar mai scumpe. În urmă cu jumătate de an, astfel de bunuri aveau statut comercial de rarităţi în casele oamenilor de rând. Astăzi, în context epidemiologic, ele stau în fruntea listei de achiziţii regulate, dimpreună cu hrana cea de toate zilele.

Legătura dintre ceremonialul de shopping şi exerciţiile de dicţie legislativă ale autorităţilor nu este deloc întâmplătoare. Când în scriptele publice încep să apară termeni precum termoscanare, termometrizare sau microcipare, scăparea în lume a acestor creaţii lexicale molipsitoare are impact imediat asupra portofelelor de orice mărime, de la cele sărmane şi personale, la cele publice, generoase şi (inter)naţionale. Astfel de cuvinte redesenează contururile realităţii. Spunem termometrizare şi înţelegem că pe lista noastră de cumpărături vom adăuga cel puţin un device de măsurare a temperaturii. Să fie acolo, de siguranţă. Citim termoscanare şi pricepem că s-a dat startul cursei de înzestrare a populaţiei cu aparatură de măsurare a căldurii. Auzim mască, apoi trecem pe la farmacie dacă ne e dragă viaţa. Aşadar, totul costă. Vorbele au ecou în buzunare, cuvintele înseamnă bani, frazele adună şi risipesc averi.

Ar fi păcat să curmăm comentariul în acest punct. Spre deosebire de oameni, fiinţe sociale, totuşi capabile de izolare voluntară, cuvintele se însoţesc mereu unele cu altele, iar încremenirea lor în dicţionare nu e altceva decât îmbălsămarea savant realizată a unor felii de viaţă deja trăită. Aşadar, lentilele niciodată gratuite ale vorbelor prin care întrezărim realitatea ne fac să ne gândim că limbajul are puterea de a însufleţi sau de a pustii lumea. Ca şi economia de piaţă, economia de limbaj înfiinţează sau desfiinţează produse, servicii şi roluri. Mai întâi ne fulgeră prin minte electrochimia termenului termometrizare, apoi constatăm că sarcina de a măsura temperatura îi revine unei fiinţe umane sau unei maşinării. Iată o funcţie proaspăt creată. Din acest cadru răsărit printr-un cuvânt mai lipsesc doar condiţiile de ocupare a locului respectiv de muncă, bugetul de salarii şi fişa postului. Urmează a fi incluse în ecuaţie sporurile şi recompensele. Maşinăria limbajului impulsionează şi întreţine viaţa socială.

În caz că vă întrebaţi prin ce cap luminat va fi trecut, poate, ideea că în maşina comunicării verbale se fabrică imaginea realităţii, vă invit să faceţi cunoştinţă cu opera lui Adam Smith (1723-1790). În viziunea învăţatului pe care l-am mai pomenit în textele tipărite în acest colţ de ziar, funcţionarea limbilor omeneşti ar fi similară perfecţionării maşinilor industriale. În timp ce mecanismele rudimentare ale începuturilor aveau alcătuiri complicate şi nu erau apte să îndeplinească mai multe sarcini de lucru în acelaşi timp, maşinăriile avansate ar fi caracterizate de alcătuire simplă şi aptă de funcţionare complexă. În comparaţie cu un orologiu, un telefon mobil de ultimă generaţie pare o uzină pregătită să livreze posesorului un bogat pachet de date, de la ceas, termometru şi calendar la monitorizarea semnelor vitale sau la cursul principalelor monede de referinţă internaţională. În comparaţie cu tradiţia discursivă a trecutului, aparent mai rudimentară şi mai stufoasă, limbajul prezentului e – asemenea unui celular (mai foloseşte, oare, cineva acest arhaism recent?) – un mecanism doldora de „aplicaţii” proiectate să asigure măsurarea [metrizarea?] celorlalţi şi să furnizeze instantaneu un raport despre ceea ce cred, ce vor, ce spun sau ce îşi închipuie oamenii. În acest scenariu de tipul „unul comandă balul, altul plăteşte muzica”, limbajul oficial îmbrăţişat cu devotament de autorităţi semnalează că tot buzunarele guvernaţilor vor fluiera a pagubă. Cu alte cuvinte, noi [a se citi: noi, autorităţile] stabilim cam ce ar fi de făcut, voi [a se citi: voi, ceilalţi] achitaţi nota de plată şi încă ceva pe deasupra. Aşa funcţionează, de pe vremea ilegaliştilor, grija curat haiducească pe care statul o are faţă de sistemele şi de instituţiile de care, în teorie, ar trebui să se îngrijească.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi