2010 virtual

  La un an de la turul secund al alegerilor prezidentiale incheiate prin victoria strinsa si contestata a d-lui Traian Basescu, ne putem imagina nenumarate scenarii de evolutie a situatiei, in ipoteza in care invingator ar fi fost declarat – cu o marja infima – contracandidatul sau, d-l Mircea Geoana. In cele ce urmeaza va fi prezentata succint o inlantuire alternativa de fapte si argumente ce ar putea fi etichetata drept rezonabila. Nu este in nici un caz singura posibila sau plauzibila (toti acesti termeni sint folositi cu rezerva cuvenita in cazul unor evenimente ce nu s-au intimplat si nici nu se vor intimpla).

Asadar, imediat dupa investire, noul presedinte ar fi respectat intelegerea cu PNL si l-ar fi insarcinat cu formarea guvernului pe d-l Klaus Johannis, primarul Sibiului. Desi ar fi existat majoritate parlamentara pentru un guvern bicolor, UDMR ar fi fost invitata si ar fi acceptat in final sa participe la guvernare. Spre deosebire de parteneri, PSD ar fi optat pentru trimiterea la Palatul Victoria nu a unor figuri politice de prim rang, ci mai degraba a unor tehnocrati de partid, care ar fi preluat majoritatea ministerelor economice. Starea de provizorat in conducerea partidului, creata dupa instalarea d-lui Geoana la Cotroceni, precum si opiniile potrivit carora functiile de partid si cele executive ar trebui separate i-ar fi stimulat pe principalii lideri sa caute mai degraba functii politice si sa astepte, eventual, ocazia favorabila a unui guvern post-criza. Insa datele economico-politice ar fi dus la aminarea schimbarii echipei executive, astfel ca guvernul Johannis ar fi ramas la cirma, eventual remaniat. Constringerile economice ar fi fost constientizate si s-ar fi optat inca de timpuriu pentru un acord cu FMI – cu plasarea responsabilitatii politice pe seama d-lui Basescu si a PDL (aflat la timona economiei in 2009). S-ar fi ajuns la o solutie care sa satisfaca Fondul si sa ofere partidelor coalitiei o polita de asigurare in caz de turbulente majore. Aplicarea masurilor de austeritate ar fi erodat din capitalul de imagine al PSD si PNL, insa intr-un ritm mai putin abrupt decit s-a intimplat in realitate, cu PDL.     

Probabil ca ansamblul de politici ar fi fost gindit altfel – cu inghetarea pe tot parcursul anului 2010 a pensiilor, a salariilor din sectorul public si a tuturor celorlalte transferuri cu caracter social, cu marirea TVA (probabil nu s-ar fi depasit actualul nivel) si totodata a cotei unice – atit cit ar fi fost necesar pentru echilibru. Relatia intre guvern si Banca Nationala ar fi fost ceva mai tensionata, inflatia ar fi atins cote superioare, iar Banca ar fi avut dificultati mai mari in a mentine stabil cursul leului. 

La sfirsitul toamnei – inceputul iernii lui 2010, liberalii s-ar fi gasit inca intr-o stare de liniste, ca partid guvernamental, insa cu perspectiva ca din 2011 sa fie atacati mai dur de un PDL post-Basescu revenit din corzi. Dubiile ideologice si nemultumirile locale ar fi creat deja presiuni asupra d-lui Crin Antonescu, dar si asupra colaborarii cu social-democratii.

La rindul lor, acestia ar fi inceput sa se divizeze lent, aripa „centrista" favorabila d-lui Geoana (probabil cistigatoare la Congresul de succesiune) fiind combatuta de adeptii impozitarii progresive si ai unor cheltuieli guvernamentale mai mari, pentru stimularea economiei. Insa in cazul in care guvernul – in primul rind prin aportul PSD – ar fi obtinut un armistitiu social cu sindicatele pentru 2010, discutiile pe aceasta tema ar fi fost aminate pentru 2011.

O coalitie PSD-PNL-UDMR ar fi avut suficiente resurse parlamentare pentru a-si promova mai rapid programul legislativ, exceptind initiativele ce implica mari angajamente financiare. In rindul puterii, in special in PSD, ar fi putut aparea treptat o scindare intre parlamentari, dornici sa se intoarca in colegii cu masuri sociale mai generoase, si finantistii mai „ortodocsi" din guvern. Nici promisiunile de transferuri dinspre centru inspre teritoriu, formulate in campaniile din 2008 si 2009, nu ar fi fost onorate decit in mica masura. Totusi, pe parcursul anului 2010 nu ar fi aparut, neaparat, blocaje alarmante in relatia Executiv – Legislativ. De asemenea, cel putin pentru 2010 ar fi fost de asteptat o functionare lina a relatiei intre Presedinte si Primul-Ministru, a carui libertate de miscare ar fi fost limitata mai degraba de un consiliu sui generis al coalitiei. Din punct de vedere al reformei constitutionale sau al „reformei statului", anul 2010 ar fi adus ceva mai multe discursuri, poate chiar un dialog oficial, dar e greu de presupus ca s-ar fi putut lua decizii de substanta.

O eventuala victorie a d-lui Geoana nu ar fi modificat semnificativ, cel putin pentru 2010, parametrii politicii externe si de securitate, nici pe aceia ai politicii europene – desi la nivelul discursului oficial ar fi aparut noutati in privinta stilului. Administratia publica ar fi traversat in primele luni o perioada de crestere numerica, specifica perioadelor post-electorale si formarii unor noi guverne, pentru ca, ulterior, austeritatea sa duca la o scadere a cheltuielilor materiale, a  investitiilor, si implicit a randamentului. In problematica fondurilor comunitare sau a atragerii investitiilor straine, progresele ar fi fost asteptate tot pentru 2011-2012.

Sintetizind, am putea presupune in mod rezonabil ca in cazul unei victorii a d-lui Mircea Geoana, acum un an, nu s-ar fi ajuns nici la catastrofa, nici la alungarea printr-un semn a tuturor problemelor. Am fi avut parte, probabil, de un an 2010 la fel de puternic influentat de factorii externi, ceea ce ar fi aminat in mod aproape cert pentru 2011 manifestarea deplina a  dinamicii interne – evident, diferite in cazul unei guvernari PSD-PNL – din politica romaneasca.