Locul Germaniei

Ieri, 3 octombrie, germanii au aniversat implinirea a doua decenii de la oficializarea reunificarii. Ceea ce incepuse in noiembrie 1989 prin prabusirea Zidului din Berlin ajungea astfel, aproape un an mai tirziu, la o concluzie logica: Germania unita isi putea cauta locul cuvenit in Europa si in lume. Acum, la douazeci de ani de la reunificare, situatia economica pare sa umbreasca, intr-o anumita masura, sarbatoarea. Insa promisiuni neimplinite ramin in urma fiecaruia dintre marile momente istorice, astfel ca putem reflecta cu satisfactie asupra contributiei  noii Germanii la configurarea noii Europe.

Nu se poate incerca aici o abordare a proceselor interne de dupa unificare. Se stie foarte bine ca proiectul politic reprezentat de fosta Germanie de Est comunista a suscitat si suscita inca "ost-algie", iar cei ce o impartasesc nu pot fi si nu trebuie acuzati de fixatii comuniste. Se stie, de asemenea, ca necesarul proces de decomunizare a Estului a generat si nedreptati sau chiar drame. Nu surprinde nici faptul ca, in ciuda mesajelor ambitioase ale politicienilor, coeziunea si solidaritatea sociala si economica intre Vest si Est nu satisfac inca exigentele multora dintre cetatenii noilor landuri. Si ar mai fi exemple (multe au fost oferite chiar in paginile acestui cotidian de catre observatori avizati ai societatii germane).

Din punct de vedere al prezentei noii Germanii pe scena politica europeana si internationala, este important sa recunoastem faptul ca marile temeri din 1989-1990 au fost infirmate. Ne-am putea aminti ca inca din vremea asa-numitelor convorbiri "2^4" (cele doua state germane, respectiv cele patru puteri invingatoare – SUA, Marea Britanie, Franta, URSS), oameni de stat precum Thatcher sau Mitterrand se temeau de o reafirmare agresiva a puterii germane, si chiar in rindurile Administratiei Bush sr. se faceau simtite temeri privind angajamentul german fata de NATO si fata de unitatea occidentala, in general.

Politologi importanti isi puneau, la vremea respectiva, intrebarea daca Europa nu va reveni la rivalitatile epocii antebelice. Sau isi faceau griji cu privire la viitorul Estului, prins din nou intre colosii german si sovietic/rus. Unii erau preocupati de o posibila optiune a Berlinului pentru inarmare nucleara. Politica germana in contextul primelor faze ale crizei iugoslave – mai ales presiunea in favoarea recunoasterii independentei Sloveniei si Croatiei – provocase ingrijorare nu doar pentru ca ar fi putut prefata crearea unei "Europe Centrale" de tip protectorat, ci si pentru ca ameninta coerenta si asa redusa a CEE in domeniul politicii externe. Si mai deranjanta era ipoteza (inrudita) in care Germania isi va folosi agresiv in relatia cu Europa de Est cea mai redutabila arma pe care o avea deja in posesie – cea economica.

Temeri existau atunci – si sub anumite aspecte se mentin si astazi – ca mai devreme sau mai tirziu noua Germanie va hotari sa-si gestioneze singura interesele strategice, rupind frontul occidental. Sau ca, fara a se ajunge chiar la un astfel de deznodamint, Berlinul va contribui din ce in ce mai putin la achitarea notei de plata a efortului comun occidental.

Au venit insa momentele decisive din 1992-1993, cind Germania a aratat clar ca intentioneaza sa caute combinatia cea mai convenabila nu doar pentru ea, ci si pentru aliatii si partenerii sai. Tratatul de la Maastricht si documentele ce i-au urmat au consacrat angrenarea tarii in proiectul Uniunii Europene si, mai mult, disponibilitatea de a-si exercita doza de leadership asteptata din partea unui stat de asemenea anvergura. In teoria relatiilor internationale se vorbeste chiar despre o "auto-legare" sau "auto-limitare" a Germaniei prin institutiile UE, tocmai pentru a indeparta pe cit posibil din calea cooperarii europene (altfel, vitala si pentru germani) temerile partenerilor mai mici ca vor fi striviti si isi vor pierde autonomia. Tot mai putin din sentimentul de vinovatie istorica si tot mai mult din speranta ca va obtine avantaje pe termen lung, Germania a sustinut procesele de reforma si integrarea in structurile occidentale a noilor democratii est-europene – a facut-o nuantat, diferentiat si pe alocuri chiar preferential, dar aceasta este o cu totul alta discutie.

Evident ca situatia tinde sa se schimbe, iar fluxul politic normal din societatea germana tinde sa puna in cauza unele dintre angajamentele asumate la inceputul anilor 1990. In anumite privinte – a se vedea relatia speciala cu Rusia ori tendintele de a ridica uneori tonul in discutiile economice din cadrul UE -, ingrijorarea partenerilor poate fi inteleasa. Insa imaginea de fundal ramine aceea a unei puteri care si-a gasit locul in peisajul european si international, iar acum cauta sa contribuie mai mult decit in trecut la organizarea acestui peisaj. Ingrijorarile anului 2010 exista, iar unele dintre ele ar putea fi privite drept confirmari tirzii ale temerilor anului 1990. "Cautind" locul ce i se cuvine, noua Germanie ii poate deranja uneori pe altii, insa in toti acesti ani nu a cautat sa "ia" locul nimanui. Are un loc al ei si se poate mindri cu el.