Print Senior al Poeziei, Mihai Ursachi

Un „intreit mister troneaza” peste viata si opera
magistrului Mihai Ursachi, autor al volumelor
de versuri Inel cu enigma, Missa Solemnis,
Poemul de purpura, Diotima, Marea
Infatisare, Arca, Vila Rozenkranz si al
volumului de povestiri, in linia unui Edgar Allan
Poe, Zidirea, precum si al citorva antologii,
printre care si Benedictus, aparuta nu de mult
la Editura Compania. Am folosit termenul de
„mister” dintr-un motiv cit se poate de simplu:
dupa opinia mea, opera, dar si viata magistrului
Ursachi, atit de strins legate intre ele, au un
caracter enigmatic. Poetul pare sa poarte pe
umar „povara fabuloasa” de umbre si lumini a
propriei sale biografii, care poate fi luata ca
reper, devenind astfel o „incifrata” cheie pentru
intelegerea poeziei sale. Iar aceasta biografie,
pentru o mai buna intelegere a creatiei sale, ar
putea fi impartita in citeva mari etape: cea
dinainte de inchisoare (in 1961, la 21 de ani,
Mihai Ursachi a incercat sa treaca Dunarea inot
linga Turnu Severin, in apropiere de Portile de
Fier, fiind prins si intemnitat); perioada de
detentie – 1961-1964 – in inchisorile comuniste
(unde a cunoscut pe multi dintre detinutii
politici, printre care Noica, Steinhardt,
Alexandru Zub, Stefan Aug. Doinas, Alexandru
Paleologu si multi altii, puscaria fiind o
adevarata universitate pentru tinarul poet);
perioada de dupa iesirea din puscarie si pina la
emigrarea in America (1964-1981); perioada
exilului american (1981-1990); si perioada de
dupa revenirea sa in Romania (din 1990).
Impartirea aceasta e, desigur, arbitrara. Ea are
mai mult menirea de-a ordona biografia unui
autor ajuns la maturitatea creatiei sale, pentru
care singurul crez pare sa fi fost poezia „pura”,
distilata din „vorbe pestrite” si „fara masura”,
care, trecind prin tot soiul de retorte, ajung la
„esenta nobilis”, la „substanta aceea nebuna”,
la „alcoolul secret din cuvinte”, si nu de-a-i
descifra „misterele”. In interviuri, dar si in
dialogurile curente, poetul a fost extrem de
parcimonios cu dezvaluirile privind propria-i
persoana. Doar picaturi minutios distilate din
biografia sa au fost „strecurate” in diverse
„scrieri”. Experientele impinse uneori la limita in
viata de toate zilele apar „transfigurate”, trecind
prin mai multe filtre, in poezie sau proza, unde,
in spatele metaforelor, putem descifra
realitatea nuda, traita, banuim, la un mod
paroxistic de poet. Mihai Ursachi nu are vocatia
confesiunii. Are, in schimb, vocatia, ca sa spun
asa, a transgresiunii, prin care faptele banale,
„contorsionate” de un ochi lucid-ironic, capata
sensuri insolite. Poeziile sale, scrise „pe frunze
galbui de artar”, „fara figuri de stil”, „cu o
cerneala imperceptibila”, pe care le rumega in
amurg caprioarele par sa apartina unui timp
imemorial. Chiar si cotidianul ursachian,
prezent in pagini, cuprinde in el frinturi dintr-un
alt timp si alt spatiu. Astfel, elevul care merge
la scoala poarta in ghiozdan nu carti si caiete, ci
tablite hittite. Timpul real, prezentul, e acoperit
de cenusa unui timp apus, pierdut pentru
totdeauna: „Copilule care ai fost,/ ai mai ramas
pe undeva?/ In care ierbi a adormit/ pierduta
umbra ta…// Rapit ai fost, rapit ai fost/ de-un
glas duios de peste riu;/ incununat pe veci ai
fost/ cu flori albastre si cu griu.” (Un glas
duios). Pentru a-si regasit tarimul pierdut,
poetul calatoreste pe podisurile Lunii, intr-o
sanie serafica trasa de sase perechi de elani. El
devine „Padisah al intregii Melancolii… si /Print
Senior al Tristetii”. Ostenit dupa sirul de ani,
purtind pe frunte versete din Pali si Coran, el
trece, in chip de dervis prin Cetatea Mihnire:
„Descult si purtind o cununa de pai/ de rogoz
m-au chemat musafir/ (era chiar de Sfintu
Mihai)/ la prinzul cel mare de dupa Turnir”.
Cintecul il calauzeste in Odaia gingasei iubiri:
„Si iata c-am venit, de foarte departe,/ tot
neamul meu se stinse, vlastarele sint moarte.//
Am mostenit conacul cel vechi, argintaria,/ si
stema casei noastre, vesnicia”. Bijbiind printre
„moluste lipicioase, limacsi molii si melci”,
poetul descopera propriul sau craniu, folosit
acum „in chip de scrumiera”. Dind fila timpului
inapoi (este deja „foarte tirziu de parca n-a fost
niciodata”), poetul participa, ca simplu musafir,
la propria sa nunta, unde nuntasii „in frunte cu
nunii/ se pisca de buce si rid ca nebunii…”, iar
mireasa fara corp ascunde o coasa la spate.
Nunta continua in „noaptea definitivei taceri”,
unde se cinta „Osana, osana” si unde poetul,
purtind aceeasi cununita impletita din spice de
griu si albastrele, se desparte „de piatra care
sint eu” si urca intr-o trasura: „- De cind te
astept, multiubitule”, ii spune mireasa, „acum
sint o baba/ iar tu, bag de seama, aduci a
schelet”. Calatoria spre tarimul pierdut „de
dincolo de riu” continua, la mijlocul virstei, prin
purgatoriu carnal: „Treceam – cita vreme – pe
linga limanuri,/ prin intermundii, tarimuri
inferme,/ fara opriri la cerestile hanuri,/ caci, vai,
calaream pe un vierme”. Rodul acestor
faustice, dar din ce in ce mai dazamagitoare
calatorii spre sine ramine totusi poezia. Caci,
doar ea, poezia, justifica prezenta materiei, a
Spiritului si a Dimiurgului in Univers.
Adulat pe vremuri, impunind in rindul tinerilor
un anumit model de a scrie si de a-si asuma
poezia, Mihai Ursachi ramine unul din cei mai
importanti poeti postbelici, poate singurul poet,
dupa opinia ultimului sau editor, cel care i-a
publicat anul trecut antologia Benedictus, a
carui opera ar merita pe deplin sa fie
incununata cu Premiul Nobel…
*
Fulgeratoarea moarte a magistrului Mihai
Ursachi e o pierdere irecuperabila pentru
spiriualitatea moldava. In jurul personalitatii sale
cu adevarat mirifice s-a format nu numai
pleiada de literati de marca ai Iasului, ci si
disidenta anilor premergatori prabusirii
comunismului. Iasul cultural contemporan nu
poate fi despartit de Mihai Ursachi. Orasul ii
datoreaza enorm. In memoria noastra si a
urmasilor nostri, numele sau va fi pururi legat
de cel al lui Eminescu….
Nichita DANILOV