Scoala nu este o cazarma

Ne oprim, in cele ce urmeaza, asupra unui fapt particular – incidentul de la Liceul „Mihai Eminescu”, relatat de ziarul nostru de alaltaieri – care insa, credem, spune multe despre relatia profesor-elev din scolile de la noi si, in general, despre cultura institutionala din Romania. Pe scurt, lucrurile stau astfel: o eleva eminenta a refuzat sa dea o lucrare la chimie, socotind-o inutila intrucit avea deja patru note si pentru ca materia nu ii era necesara la bacalaureat; refuzul a degenerat intr-un conflict cu profesoara de chimie, care este si diriginta elevei razvratite, ajungindu-se la reprosuri generale si la acuze grele; in conflict au fost angrenati si parintii fetei, care au fost dati afara din liceu de fortele speciale ale politiei dupa ce au dorit sa asiste la ora de dirigentie in care urma sa se discute cazul, si elevii, care au fost somati sa se pozitioneze ori de partea razvratitei, ori de partea profesoarei acuzate, si, in fine, consiliul profesoral, care trebuie sa aleaga intre scaderea notei la purtare elevei sau exmatricularea ei.
Ceea ce socheaza din prima clipa la acest caz este discrepanta dintre caracterul minor al incidentului si amploarea pe care a luat-o, ajungindu-se la certuri, la jigniri, la interventia politiei si la un consiliu profesoral in care se iau in discutie masuri drastice. Se stie, una din principalele reguli ce trebuie luate in seama in gestionarea unui conflict de acest fel este regula reactiei proportionale. Or, vedem ca ambele parti au incalcat-o: eleva si parintii ei, pentru ca au transformat o nemultumire punctuala intr-o contestatie generala, iar profesoara de chimie si consiliul profesoral, pentru ca au luat in calcul o sanctiune drastica in cazul unei abateri minore. Sa observam totusi ca fata si parintii au suferit mai mult din cauza reactiilor disproportionate: parintii au avut de-a face cu mascatii politiei la fel ca ultimii infractori, iar eleva risca sa piarda prin exmatriculare sau scaderea notei la purtare buna faima si roadele muncii din ultimii ani, cind a avut zece pe linie si a participat cu brio la olimpiade. O alta regula ignorata a fost aceea a bunei credinte. Asa cum arata lucrurile, nici una din parti nu a fost minata de rea credinta, profesoara dind o lucrare de control pe care o credea utila, iar eleva refuzind-o pe motiv de inutilitate. Din acest punct, incidentul s-a transformat in scandal, iar pozitia partilor s-a radicalizat, fiecare considerind-o pe cealalta de rea credinta si ducind din acest motiv un razboi total impotriva-i. Dar, sa observam din nou, desi greseala a fost similara, cea care risca mai mult este tot eleva, pentru ca, asa dezechilibrat cum sint concepute lucrurile la noi, nu are nici o pirghie sa influenteze o decizie care se anunta in defavoarea sa.
Radicalizarea partilor intr-o cauza minora arata ca in scolile de la noi, in institutii in general, nu exista o cultura a negocierii si nu sint institutionalizate cadre ale dezbaterii. Si in acest punct, trebuie sa o spunem, eleva si parintii au mai multa dreptate pentru ca, la urma urmei, ceea ce au cerut, chiar daca pe voce ridicata, a fost o dezbatere asupra unei decizii profesorale care nu a fost bine primita. Defectul este al sistemului si vine din confuzia inca atit de persistenta intre autoritatea de tip militar si cea profesorala. Din pacate, foarte multi profesori continua, ca in secolul XIX, sa-si conceapa autoritatea in inflexibilele coordonate militare. Din acest motiv au un acut simt al ierarhiei, au pretentia ca ordinul sa nu se discute, de aceea cer ca tinerii sa invete sa fie obedienti si sa accepte absurdul, din acelasi motiv au impresia ca orice negociere si compromis „creeaza un precedent periculos” care le stirbeste autoritatea si aceasta ii face sa ceara pedepse exemplare.
Or, scoala ar trebui sa fie nu un mediu de socializare a absurditatii, a obedientei, a radicalismului si inflexibilitatii, ci un mediu de rationalitate, un cadru de inteligibilitate in care tinerii sa fie incurajati sa gestioneze reflexiv si responsabil realitatea. Eleva razvratita are nevoie de o discutie, de o explicatie, nu de o sanctiune fara drept de apel. Apoi, scoala trebuie sa fie un spatiu de comunicare in adevaratul sens al cuvintului, in care informatia sa circule in ambele sensuri, nu, sub forma de ordin, unidirectional, de sus in jos. Desigur, scoala nu este o agora democratica, pentru ca intre profesori si elevi exista o distanta naturala, dar nici o cazarma condusa de reguli transcendente.
Prin reforma care se face (sau ar trebui sa se faca) in domeniul educatiei, profesorii si directorii scolilor urmeaza sa afle ca institutiile in care activeaza nu sint proprietate personala, nici a statului, ci parte a comunitatii. Ceea ce inseamna ca adevarul si decizia nu le apartin doar lor (ca sultani locali, cum se cred unii), ci trebuie sa fie rezultatul negocierii continue cu elevii si cu profesorii. Autoritatea profesorilor nu are de a face, ca in cazul militariei, cu puterea detinuta, ci cu respectul cistigat. Din acest motiv, aceasta meserie este atit de grea, de aceea ar trebui sa fie bine platita, dar si rezervata celor cu vocatie, cu vocatia echilibrului in primul rind.
Adrian CIOFLANCA
adrian.cioflanca@ziaruldeiasi.ro