Bun venit, Muntenegru!

Începând de luni, 5 iunie, Alianţa Nord-Atlantică are 29 de membri. Când a fost dat la o parte de Donald Trump şi împins în planul secund, înaintea fotografiei de grup, la summit-ul bruxellez din 25 mai, Dusko Markovic era încă şeful de guvern al unei ţări în curs de aderare. Alaltăieri, după ce i-a înmânat vicepreşedintelui american Mike Pence instrumentele de ratificare a tratatului de la Washington, domnul Markovic s-a transformat în premierul unei ţări aliate, în sensul deplin al termenului.

Aşadar, Muntenegru a intrat în Alianţă, concretizând al şaptelea val de extindere. Este cel mai mic, din perspectivă geopolitică, dar semnificaţia sa nu poate fi neglijată. În primul rând, pentru că e vremea dubiilor cu privire la viabilitatea NATO, multe dintre ele (dar nu toate) generate de linia preşedintelui Donald Trump. În al doilea rând, pentru că se produce într-un moment în care Rusia este nu doar vocală, ci şi agresivă cu ţările ex-socialiste ce intră sau încearcă să intre în structurile occidentale. În fine, pentru că Muntenegru a avut, dintre toate republicile fostei Iugoslavii, cele mai strânse legături cu Serbia, iar obiective de pe teritoriul său au fost bombardate de NATO în perioada martie – iunie 1999, în cadrul intervenţiei aeriene împotriva Republicii Federale Iugoslavia.

De altfel, acceptarea statului Muntenegru marchează o premieră: aliaţii n-au mai ţinut cont de cerinţa implicită ca în noul stat-membru să existe o majoritate clară şi stabilă în favoarea apartenenţei la NATO. Sondajele de opinie şi chiar rezultatele alegerilor (tema aderării fiind mereu centrală) au ilustrat constant existenţa unui echilibru. Nu putem discuta pe larg, aici, cauzele pentru care un segment important al opiniei publice ar fi preferat neangajarea. Afinităţile culturale şi spirituale cu Rusia şi Serbia contează, dar probabil că intervine – în special în rândul tinerilor – şi repulsia faţă de angajamentele militare, iar lista poate continua. E o situaţie mai problematică decât cea din Bulgaria anilor 2002-2004, pentru a folosi un exemplu de ţară care s-a orientat spre Occident în ciuda legăturilor speciale cu Rusia.

Reacţia Moscovei faţă de opţiunea de securitate a guvernului de la Podgorica a fost extrem de nervoasă, atingând un nivel înalt de presiuni diplomatice şi economice. Dacă se vor aduce dovezi substanţiale în sprijinul acuzaţiilor de implicare a unor structuri ruse în ceea ce autorităţile muntenegrene denunţă drept o tentativă eşuată de lovitură de stat, în timpul alegerilor din 16 octombrie 2016, vom putea vorbi de o sfidare făţişă a suveranităţii muntenegrene. Cel mai probabil, însă, asemenea reacţii nu vor face decât să consolideze sprijinul popular – majoritar, dar încă nu copleşitor – pentru noul statut al ţării.

După desprinderea din Uniunea Statală Serbia şi Muntenegru, structură ce a funcţionat în perioada 2003-2006, autorităţile de la Podgorica au eliminat „republica” din denumirea noului stat independent şi suveran, probabil pentru că amintea de vechiul statut de parte componentă a unei federaţii dominate de sârbi. Asemenea altor naţiuni desprinse din fosta Iugoslavie, căutarea identităţii a fost şi rămâne dificilă. Prin comparaţie cu Serbia, însă, elitele politice muntenegrene au generat o majoritate pro-occidentală mai coerentă, în timp ce la Belgrad experienţa războiului din 1999 – şi a războaielor post-iugoslave, în general – face aproape imposibilă apropierea de NATO. Apoi, spre deosebire de (Fosta Republică Iugoslavă) Macedonia, în Muntenegru nu s-a ajuns la o degradare atât de accentuată a noilor instituţii democratice, sub presiunea corupţiei şi a naţionalismului exacerbat. Deşi nu este, nici pe departe, un model de guvernare onestă şi eficace, Muntenegru conduce net în orice eventual clasament al ţărilor balcanice din afara UE.

Construcţia etatică post-2006 a mers mână în mână cu eforturile de integrare, iar dacă dubiile statelor mari din Uniunea Europeană întârzie negocierile de aderare, trebuie salutată decizia NATO. Dincolo de semnalul politic sau de consideraţiile privind îngreunarea accesului rus în Marea Adriatică, motivaţia acestui mini-val de extindere a NATO seamănă perfect cu cea din 2009, 2004 sau 1999. Muntenegru nu aduce mare lucru în termenii capacităţilor militare, dar merită exact acelaşi nivel de protecţie de care se bucură Polonia, România şi celelalte state-membre, vechi şi noi, din Est şi din Vest. Noi, membrii mai vechi, nu ne simţim foarte bine, dar trebuie să găsim bunăvoinţa de a spune: „Bun venit, Muntenegru!”.