Care e finalul?

„Endgame” este un cuvânt din limba engleză care nu are un echivalent convenabil, în româneşte. În studiile strategice, îl putem traduce prin „final”, în sensul folosit la şah: ultima etapă a partidei, în care piesele sunt mai puţine, intenţiile – clare, iar confruntarea – extrem de intensă. În filmele artistice hollywoodiene, dar şi în stenogramele oficiale ale discuţiilor de la vârful puterii, în vremuri de criză, îl întâlnim foarte des. Endgame include aici mai multe variante de deznodământ, plus metodele de atingere a fiecăreia. Sunt, evident, mai multe decât cele pe care le presupune şahul.

Aşadar, la fel ca personajele mai mult sau mai puţin fictive din filmele artistice, avem dreptul să punem întrebarea: care este finalul? Vorbim, desigur, de războiul din Ucraina – o confruntare care ar putea să nu mai fie „doar” din Ucraina, dacă liderii politici devin „somnambuli”, cum i-a numit istoricul Christopher Clark pe cei de la 1914, şi merg înspre dezastru nuclear, convinşi că la capătul drumului e pacea, victoria sau cine ştie ce altceva. Cum nu îl putem întreba asta pe Vladimir Putin, ne putem mulţumi cu liderii „noştri” occidentali: what is the endgame?

Care ar fi, aşadar, linia de încheiere a ostilităţilor? Nu e vorba aici chiar de pace, în sensul juridic al termenului, ci doar de acel echilibru militar şi politic ce ar permite încetarea ostilităţilor, fie ea şi temporară, dar concretizată printr-un document semnat de beligeranţi. Şi nu e vorba neapărat de un echilibru durabil, deşi de dorit ar fi ca el să fie astfel. Ce anume ar trebui să se întâmple pentru ca, din perspectiva Occidentului, luptele să se încheie – iar guvernul ucrainean să ştie că sprijinul politic şi militar nu va continua dincolo de acea limită? Evident că şefii politici ar avea dificultăţi să vorbească despre aşa ceva, pentru că lor le place să lucreze cu fraze lungi, îmbibate de valori şi principii, plus asigurări că nu se va face niciun compromis (aşa cum e şi normal, nu-i aşa?, când totul e despre valori şi principii). Să fie cumva statu quo ante bellum, adică situaţia de dinainte de invazia din 24 februarie? Sau statu quo ante bellum plus diverse garanţii politice şi practice din partea Moscovei, în sensul că o eventuală nouă agresiune ar fi imposibilă sau măcar impracticabilă? Să fie situaţia de dinainte de izbucnirea războiului din Donbas sau, eventual, dinainte de anexarea Crimeei? Ultima variantă ar fi, în fapt, îmbrăţişarea totală a liniei ucrainene, ceea ce, în sine, este o poziţie fără cusur din perspectiva moralităţii. Pe bună dreptate, pentru Ucraina statu quo ante bellum înseamnă starea de dinaintea anexării Crimeii, pentru că acel act a fost unul de război.

Nu sunt singurele variante – setul este mult mai mare şi, cel puţin dintr-o perspectivă americană (aici, europenii şi ceilalţi aliaţi nu prea contează), ar putea exista şi un endgame care să pună un accent mai mic pe dimensiunea teritorială şi unul mai mare pe pedepsirea economică şi politică a  Rusiei. Apoi, apar multe alte variante din introducerea în ecuaţie a reparaţiilor de război, a pedepsirii crimelor de război şi împotriva umanităţii, comise de forţele ruse în Ucraina. Foarte probabil, pot fi identificaţi şi alţi factori care să complice tabloul.

Care ar fi costurile pe care înţeleg Statele Unite să şi le asume şi, deloc nesemnificativ, cum ar arăta costurile aliaţilor europeni, prin comparaţie cu cele americane? Aici, prima discuţie trebuie purtată despre escaladare: dacă nu asistăm cumva la o înşiruire iresponsabilă de vorbe, n-ar fi exclus ca o utilizare de către Rusia a armelor nucleare tactice împotriva Ucrainei, stat non-membru NATO să genereze o lovitură militară americană (una non-nucleară, este cât se poate de clar) împotriva Rusiei. Ne interesează mai puţin, aici, cadrul juridic sub care s-ar întâmpla asta: nu se poate aplica articolul 5, esenţa principiului apărării colective, dar s-ar putea gândi o plasare a situaţiei sub cupola articolului 4, prin care un membru poate aduce pe agenda organizaţiei o situaţie în care îi este ameninţată securitatea. Ne interesează mai mult ceea ce urmează: what is the endgame?

Până acum, liderii politici par convinşi că Rusia va „clipi” – dacă nu acum, atunci poate peste câteva săptămâni sau poate câteva luni. Şi că ea nu va escalada militar, deşi se pare că exact asta este pe cale să facă. Nu comitem nicio impoliteţe dacă întrebăm: dar dacă Rusia nu „clipeşte”? Dar dacă lucruri care astăzi par sub control, mâine vor fi altfel? Cum ar contra-escalada SUA şi NATO? Sigur că o majoritate copleşitoare din societatea românească doreşte triumful dreptului internaţional şi, de ce să nu o recunoaştem?, doreşte înfrângerea Rusiei. Atunci, cu atât mai mult: what is the endgame?