Dacă e decembrie, e handbal

Plângându-se, într-un recent interviu acordat la încheierea parcursul naţionalei noastre de handbal feminin în Campionatul European, că “numai la el în ţară nu este apreciat”, selecţionerul Gheorghe Tadici dă ca exemplu echipa Spaniei, care joacă de cinci ani în cam aceeaşi componenţă şi cu acelaşi antrenor, Jorge Dueñas (de o vreme a apărut Alexandra Barbosa, care schimbă datele problemei). Şi totuşi, el, Tadici, este cel care a venit cu o echipă în reconstrucţie, cu jucătoare răspândite la Roman, Baia Mare, Braşov etc., a reuşit să bată echipa Spaniei, semn că reprezintă ceva prezenţa naţionalei în partidele jucate la Debrecen. Deşi nimeni nu-i profet în ţara lui!

Sigur că înseamnă, ba chiar înseamnă multişor, însă exemplul lui Tadici nu este chiar cel nimerit. A mai existat acum patru ani, o echipă şi mai omogenă decât Spania de-acum. O echipă în care majoritatea covârşitoare a efectivului juca la o singură formaţie, temuta Oltchim Râmnicu Vâlcea, finalistă a Ligii Campionilor, antrenorul temutei era antrenorul naţionalei, adică Radu Voina, iar această naţională era considerată favorita numărul 1 la titlu, titlu care nu a fost câştigat de marea favorită cu cea mai bună handbalistă a lumii în frunte. Din contra, la ediţia aceea tricolorele au fost învinse de Suedia, o echipă care de-abia reîncepea să scoată capul în lumea cea bună, iar campioana mondială era Norvegia, cu jucătoare răspândite ca potârnichile prin toate colţurile Europei.

Semn că omogenitatea unei echipe nu este neapărat cheia succesului în acest sport, de cele mai multe ori antrenorul este liantul care finisează grupul şi uneori psihologul pe care unele echipe nu şi-l pot permite, dar care scapă jucătoarele de teama de momentele decisive. Oricât de pro- sau anti-Tadici am fi, orice i se poate cere domnului Ghiţă din Zalău, numai calităţi psihologice, nu. După Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, Tadici a picat de la echipa naţională pe care o adusese la argintul mondial tocmai prin lipsa de stil şi tact în relaţia cu jucătoarele, relaţie atât de delicată şi complicată. Gheorghe Tadici ar fi vrut să fie un soi de Trefilov al României, dar mentalitatea colhoznică a marelui antrenor rus nu se potrivea cu profilul jucătoarelor române. Nu se mai potriveşte nici rusoaicelor, care au devenit şi ele jucătoare cu hobby-uri şi hachiţe şi nu se potriveşte nici măcar lui Tadici. În locul lui Tadici a venit un gentleman bun de pus la rană, dar cu el România nici măcar n-a mai ajuns la Jocurile Olimpice de la Londra 2012. Încât au existat chiar unele voci feminine care regretau că nu mai este un Tadici pe-acolo care să le bage în priză.

Cât despre psihologie, aceasta este o meteahnă naţională care trebuie să intre nu numai în atenţia FR Handbal, ci şi a conducerii întregului sport românesc. Aproape tot ce mişcă în domeniul acesta, de la junior până la antrenor sau manager, are fobia de psihologi, consideraţi un soi de mofturi de boiernaşi. Şi problema asta e importantă, din moment ce “boiernaşii” au nevoie şi chiar apreciază la asemenea specialişti. A, dacă noi am fi “un neam de piatră” nu numai în baladele lui Tudor Gheorghe, dacă am şti să luptăm pânâ la capăt ca sârbii, poate că n-ar fi nevoie de domnii ăştia cu ochelari. Numai că sportivul român pierde în ultimele secunde la handbal, pierde după ce ratează cinci game-uri la tenis, iar la atletism se blochează pe ultima sută de metri fără să aibă nici pe dracu’!

Revenind la handbal, Tadici are dreptate că rezultatul este cam cel aşteptat, cu posibilităţi de creştere pentru viitor. Vorbind de “creştere”, problema stă – paradoxal – tot în gaşca tânără, fiindcă Brădeanu, Ardean, Paula Ungureanu, alături de Cristina Neagu şi-au făcut bine temele. Mulţi i-au reproşat lui Tadici că nu a promovat jucătoare din naţionala de junioare, campioană mondială. Însă, dacă jucătoare care joacă de un an-doi la naţionala mare nu îndrăznesc încă în momentele decisive să tragă la poartă şi o caută cu disperare pe Cristina, ce pretenţii să mai ai de la junioare, fie ele campioane? Şi în fine, ultima şi cea mai importantă problemă, este reorganizarea handbalului în ţară, pentru ca activitatea internă să fie mai productivă, după îndelungata perioadă de stagnare. Şi aici este mult de discutat, iar noua conducere nu este nici ea departe de început.

În fiecare lună decembrie, odată cu căderea cortinei fotbalistice, handbalul feminin trece la rampă în România. Episodul 2014 din acest serial a trecut acceptabil. Linia de aşteptare este Olimpiada din 2016, cum a fixat-o FRH şi cum doreşte şi Tadici. Iubitorii handbalului doresc însă ca prezenţa la Rio să nu fie doar o ocazie de mers la plajă, ci să facem şi performanţă acolo!