Dar de ce nu f.ck you PSD?

Opoziţia politică, cea care într-o democraţie reală fructifică emoţia populară şi o transformă în putere reală în stare să ţină puterea formală în chingile rezonabilului (în parlament şi în politicile guvernamentale), a eşuat. A rămas la nivelul unei gesticulaţii mai degrabă simbolice şi a unei retorici de mimoză. Nu întâmplător, singura ei realizare palpabilă, campania #fărăpenali, e una de care PSD îşi permite efectiv să nu-i pese. De la a strânge semnături pentru un referendum până la a produce o schimbare în constituţia ţării e o cale atât de lungă încât, cel mai probabil, până şi acest relativ succes de etapă va rămâne doar o amintire stingheră. De ce? De ce nu se-ncheagă nimic? Ce ne lipseşte, de fapt?

Nu-s întrebări noi, nici pentru mine, nici pentru mulţi dintre cei din jurul meu, dar cred că abia acum a sosit momentul în care-mi permit să spun că am găsit un răspuns. Pe scurt, ce lipseşte din arsenalul opoziţiei anti-pesede este curajul.

Am parcurs întreg spectrul de poziţii faţă de incidentele violente de la mega-protestul de vineri şi am decelat două mari tipuri în rândul celor care îl susţin. Unul de delimitare fără echivoc faţă de aşa-numiţii provocatori din mulţimea aflată în piaţă, o poziţie net dominantă, cel puţin în cercul meu de cunoştinte reale sau virtuale şi unul mai degrabă radical, de genul, da, or fi fost şi câţiva provocatori acolo, cum era de aşteptat de altfel, dar, chiar şi fără ei, mulţimea de protestatari sinceri şi non-violenţi ar fi avut toată îndreptăţirea să treacă la fapte ceva mai curajoase decât strigatul din toţi bojocii la o clădire goală.

Dacă ce scriu aici vi se pare o justificare a violenţei, da, într-un fel aşa e. Cred că ceea ce merită nenorociţii care ne-au ocupat statul şi ne fac viitorul ferfeniţă sub acoperirea legitimităţii unor alegeri democratice e să fie zburaţi cu şuturi în dos de la frâiele puterii. Politic, România nu mai e un spaţiu democratic. De aproape doi ani, o majoritate parlamantară susţine activ sau pasiv un regim pentru care democraţia nu-i decât un moft, care mai degrabă îi stă în cale. România lor e doar o vacă de muls, iar noi, cei care credem că lucrurile trebuie să stea altfel, nişte ţânţari care-i bâzâie din când în când. Şi care, dacă va fi nevoie, la un moment dat vor fi striviţi. Ca în Rusia lui Putin sau Turcia lui Erdogan. Acesta e modelul lui Dragnea şi ai lui. Iar cu ei nu te mai lupţi cu slogane isteţe, nici măcar cu m.i virale, ci cu un sănătos ”f.ck you, mizerie mafiotă!”

Vineri, în Piaţa Victoriei, nu provocatorii au fost problema, ci puterea care a adus o majoritate (da, statistic, o majoritate a românilor cu drept de vot) la apogeul disperării. Are opoziţia politică curajul de a se pune în pielea şi a vorbi tranşant în numele celor atât de mulţi pentru care actuala putere nu mai e decât o clică de jefuitori, cinici şi incompetenţi? Răspunsul meu e nu. Şi asta e ceea ce ne mai lipseşte pentru ca lucrurile să înceapă să se mai închege: o opoziţie cu c.aie.