Caută 
7 MIN
Deşi îşi doresc pragmatic ca ţările lor să rămână în UE, alegătorii vor vota probabil la europarlamentarele de anul viitor, într-o proporţie mult mai mare ca în trecut, partide politice eurosceptice, critice faţă de establishment-ul de la Bruxelles, ale cărui puteri şi influenţă vor să le reducă considerabil.
Un articol apărut în august în Wall Street Journal remarcă un aparent paradox: deşi în ultimii douăzeci de ani Uniunea Europeană a cheltuit aproape $1 trilion (o sumă de 8 ori mai mare faţă de cea alocată prin Planul Marshall pentru reconstrucţia Europei de Vest după cel de-al doilea război mondial) pentru a finanţa tot felul de proiecte, muzee, şcoli, piscine, autostrăzi, poduri sau reţele de apă şi canalizare, în diferitele ţări membre UE nu este deloc iubită. De pildă, regiuni din Ţara Galilor care au primit în actualul exerciţiu bugetar de 7 ani 2 miliarde de euro în fonduri de coeziune (pe care le pot accesa zonele din UE în care PIB-ul pe locuitor este mai mic de 90 procente din cel mediu european), au votat masiv pro-Brexit. Nici în Polonia nu există multă simpatie pentru UE, deşi este ţara care a beneficiat, de departe, de cei mai mulţi bani din fondurile de coeziune. Peste 63 miliarde euro, în total, doar în exerciţiul bugetar 2014-2020. La mare distanţă de Italia (21,7 miliarde), Spania (20,5 miliarde), Republica Cehă (18 miliarde) sau România (17,7 miliarde). Este interesant de remarcat şi faptul că Republica Cehă este singura ţară membră (cu excepţia, bineînţeles, a Marii Britanii) în care, conform unui sondaj din 2017, o majoritate a populaţiei (scorul este 47 la 43 procente) ar vota pentru ieşirea din Uniune.
Motivele clamate sunt variate. O parte sunt de natură economică. De pildă, marile lanţuri comerciale occidentale sunt acuzate că i-au sufocat pe comercianţii autohtoni. Unii, precum fostul premier britanic Tony Blair, spun că prin extinderea pieţei pentru produse şi servicii în estul continentului, Europa de Vest este compensată, parţial, pentru sumele generoase puse la dispoziţie pentru dezvoltarea statelor din Est, dar e puţin probabil ca acest tip de argumentaţie să fi convingătoare, mai ales în situaţii de criză precum a fost cea de acum trei ani din Grecia. Există şi destule critici la adresa birocraţiei excesive şi a manierei greoaie în care sunt administrate fondurile europene sau a constrângerilor de natură ideologică impuse la analiza proiectelor. Tot felul de concepte inventate de birocraţia bruxelleză, precum dezvoltarea durabilă sau inovarea socială, nu fac decât să creeze confuzie şi să complice astfel de demersuri.
Nici instituţiile de la Bruxelles şi nici funcţionarii de acolo nu sunt foarte iubiţi. La asta contribuie şi dezvăluiri de presă precum aceea că judecătorii de Curtea Europeană de Justiţie au salarii de 256 mii de euro pe an la care se adaugă un „spor de relocare” de 15 procente plus maşină cu şofer. Este, spre comparaţie, dublul salariului primit de primul ministru al Marii Britanii. Ceea ce desigur a provocat destule critici si comparaţii. Un think tank britanic, Open Europe, dezvăluia, în 2016, că salariul mediu anual al funcţionarilor europeni este de 78,500 de euro, dar poate creşte până la 91,000 dacă se iau în calcul „beneficiile de expatriat” de 16 procente. Sunt critici şi faţă de ceea ce unii consideră a fi dimensiunea exagerată a personalului angajat în instituţiile europene, care ajunge la peste 55 de mii. În acest punct un profesor ieşean de economie face adesea o comparaţie cu cei doar 3-4000 de funcţionari care asigurau administrarea Imperiului Britanic. Problema e că Bruxelles-ul, mai ales Comisia Europeană, şi-au asumat în timp, spun unii exagerat, o mulţime de atribuţii pe care le-au transferat de la autorităţile naţionale. Este într-un fel paradoxal că în destule situaţii statele din componenţa Statelor Unite ale Americii au mai multă libertate de acţiune în raport cu guvernul federal decât au ţările membre ale Uniunii Europene în relaţia cu Comisia Europeană. Or, acest proces de centralizare excesivă a creat şi creează animozităţi şi este în parte responsabil pentru Brexit.
Însă, probabil cele mai multe nemulţumiri sunt de natură primordial culturală, identitară. E vorba de acele poziţii, atitudini, percepute drept lipsă de respect faţă de sensibilităţile naţionale. De exemplu, în Polonia ca şi în alte ţări din Europa de Est, inclusiv în România, agenda progresistă promovată activ de la Bruxelles intră în coliziune cu valorile dominante în societate, ca atunci când se discută despre legalizarea căsătoriilor gay. La asta se adaugă resentimente profunde, acumulate în istorie, care se dovedesc extrem de rezistente, precum cele dintre Polonia şi Germania. Şi este posibil ca această fractură Est-Vest să crească în urma agravării disputelor dintre Comisia Europeană, pe de o parte, şi Ungaria şi Polonia, pe de alta, dar şi datorită planurilor de a reorienta fonduri europene din spaţiul Europei de Est către sudul continentului pentru a încerca o securizare a zonei Euro şi, se speră, pentru a opri ascensiunea grupărilor populiste de dreapta care, de pildă în Italia, au ajuns la guvernare. Chestiunea a devenit şi mai delicată odată cu părăsirea UE de către Marea Britanie, care era după Germania cel mai mare contributor net la bugetul Uniunii.
Un jurnalist britanic care face un tur de documentare prin estul continentului aducea în discuţie un paradox. În timp ce fondurile de coeziune sunt gândite, în principiu, drept un instrument care să niveleze decalajele din interiorul UE, migraţia liberă a forţei de muncă, sacrosantă în interiorul acesteia pentru că e calea spre deplina integrare, a creat enorme probleme în ţările de periferie din est care se confruntă cu un deficit sever al forţei de muncă. După cum vedem şi în România milioane de oameni au plecat la salarii mai mari în vestul continentului. Ceea ce obligă aceste ţări să caute soluţii de înlocuire a golului creat în afară, în fostul spaţiu al Uniunii Sovietice, în Pakistan, India, Sri Lanka, etc. Ceea ce va crea noi clivaje în societate, nu doar de natură economică, ci şi de natură culturală.
Un sondaj comandat de Parlamentul European, dat publicităţii în mai anul acesta, pare aparent să respingă o parte dintre elementele de analiză de mai sus: ponderea celor care cred că ţara lor a beneficiat de pe urma apartenenţei la UE este cea mai mare înregistrată din 1983 încoace: 91 procente pentru Irlanda, 88 pentru Polonia, 78 pentru Ungaria si Slovacia, 75 pentru Germania, 71 pentru România şi doar 53 de procente pentru Marea Britanie şi 44 pentru Italia. Însă cifrele pot fi înşelătoare, pentru că oamenii deşi recunosc pragmatic beneficiile aduse de Uniune nu se simt deloc legaţi afectiv de aceasta, după cum relevă un al sondaj comandat de publicaţia economică germană Handelsblatt. Ei resping destul de categoric idea unei integrări aprofundate cu o delegare sporită de atribuţii către Comisia Europeană, de tipul celei pentru care militează Emmanuel Macron sau înalţii oficiali de la Bruxelles. Cel mai mare sprijin pentru acest demers, cel din Germania, abia ajunge la 29 de procente, în Franţa este de 21 de procente, în timp ce în Suedia, 10 procente, este chiar mai mic decât cel din Marea Britanie (12%). Şi, poate mai relevant, atunci când au fost întrebaţi ce identitate îşi asumă, doar foarte puţini dintre aceştia au menţionat-o pe aceea de „european”. Pur si simplu legătura emoţională creată prin apartenenţa la o naţiune nu se transferă la nivelul UE. E o ficţiune pe care campaniile de comunicare orchestrate de la Bruxelles nu au reuşit să o transforme în realitate.
Aşa se explică de ce, deşi îşi doresc pragmatic ca ţările lor să rămână în UE, alegătorii vor vota, dacă plecăm de la ceea ce indică sondajele de opinie în acest moment, într-o proporţie mult mai mare ca în trecut partide politice eurosceptice, critice faţă de establishment-ul de la Bruxelles ale cărui puteri şi influenţă vor să le reducă considerabil. Această situaţie are trei consecinţe majore. Prima, se va complica serios guvernanţa UE, asigurată tradiţional prin aranjamente între grupurile popular şi socialist, ceea ce nu pare să mai fie posibil după alegerile europarlamentare din mai 2019 pentru că împreună cele două fracţiuni nu vor mai avea o majoritate. În al doilea rând, este greu de imaginat că proiectul de „adâncire a integrării europene”, atât de drag lui Emmnuel Macron, care să prefigureze crearea în viitor a Statelor Unite ale Europei, să mai aibă tracţiune. Mulţi europeni consideră deja că raportul de putere între Bruxelles si autorităţile naţionale este distorsionat în defavoarea ultimelor. În fine, în al treilea rând vor spori tensiunile din interiorul Uniunii, vedem asta chiar acum în cazul Italiei, pentru că ţările membre vor favoriza în tot mai mare măsură interesele naţionale, în dauna celor „comunitare”, atunci când e vorba de aranjamentele de securitate, relaţiile cu Rusia sau China, migraţie sau alte chestiuni controversate.
