Discriminare şi ipocrizie

Trăim într-o lume în care discriminarea este aspru pedepsită, dar numai în raport cu anumite etnii, cu anumite grupuri religioase sau orientări politice. Altele, la fel de grave – precum cea la care se referă, din pragul pensionării, şeful Curţii Constituţionale, şi anume ignorarea de către Parlament a deciziilor CCR, altminteri obligatorii – sunt, vorba lui Augustin Zegrean, ignorate. Vorbim despre Parlament, unde indivizi condamnaţi penal ne fac nouă legile. Nu e doar vina lor. Regulamentul le permite inclusiv să-şi voteze pensii nesimţite. Mai degrabă este vina celorlalţi aleşi, deveniţi complici odată cu pronunţarea sentinţelor de condamnare în cazurile lui alde Liviu Dragnea, Anghel Stanciu, Tudor Chiuariu şi a altora ca ei. Dacă ar fi ţinut la obraz, ceilalţi i-ar fi mătrăşit imediat afară din Parlament. Discriminare este faptul că, în vreme ce aceşti infractori continuă să se lăfăie în privilegiile parlamentare, toate concursurile pentru un job „la stat” necesită un cazier curat. Dar legea penală care, altfel, conţine prevederi şi pentru complici, se opreşte la uşa ruginită a Parlamentului, chiar dacă articolul 16 din Constituţie spune că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” şi că „nimeni nu este mai presus de lege”. Însuşi preşedintele Curţii Constituţionale ne-a confirmat că nu-i aşa.

Discriminarea nu se referă doar la privilegii şi complicităţi la infracţiuni. Aşa ceva e valabil mai mult în România şi, după cum am văzut în atâtea rânduri, în Parlamentul României. Discriminare este şi să acuzi pe cineva – cu care nu eşti de acord – că are păreri şi chiar acţiuni discriminatorii. Marian Munteanu, al treilea candidat al PNL, a fost dus rapid în derizoriu din cauza afinităţilor sale legionare (e drept că şi desemnarea lui peste noapte în cursa pentru Primăria Capitalei a contribuit la asta). Dar Marian Munteanu nu se compară cu Donald Trump. Candidatul (încă) republican la Casa Albă este atacat din toate părţile, în contradicţie cu succesul său constant în competiţia prezidenţială. Internetul abundă de relatări însoţite de imagini menite să-l arate pe Trump cât mai caraghios. Lucru ce pare să aibă efect contrar celui scontat, în ciuda afirmaţiilor belicoase ale miliardarului. Probabil că parlamentarii noştri se întreabă de ce FBI sau măcar Fiscul nu s-au luat încă de el.

Lăsând ironia, Trump e departe, dincolo de ocean, chiar dacă în România staţionează trupe americane. Mai aproape de noi e… nu Putin, ci Erdogan. Tayyip Erdogan şi-a consolidat puterea şi conduce Turcia cu mână de fier, fiind acuzat de grandomanie, dar mai ales de faptul că legile promovate de el încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale. Putem să-l comparăm pe Erdogan cu Trump? O singură observaţie e de ajuns: toată Europa, inclusiv Iohannis, dă mâna cu preşedintele Turciei, pe când în câteva state vest-europene s-a pus problema – iar deputaţii britanici au şi dezbătut timp de câteva ore – dacă să-i interzică lui Trump accesul pe teritoriul lor. Chiar dacă europenii sunt nevoiţi să se facă fraţi cu turcii ca să treacă criza refugiaţilor, corul jos Trump/ sus Erdogan sună fals. Asta nu mai e discriminare, e ipocrizie.