Oare care va fi până la urmă desemnată tragedia anului 2020, pandemia de coronavirus sau decesul lui Diego Armando Maradona? Este o întrebare care şi-o pun mulţi dintre cei vrăjiţi acum peste 36 de ani de mişcările feline ale unor glezne fine, de serii de driblinguri ameţitoare, de curse fantastice şi de goluri antologice pe care cel considerat de multă lume ca fiind cel mai bun jucător de fotbal din toate toate timpurile le-a lăsat posterităţii. Că argentinienii s-au îmbulzit şi îmbrâncit la şi înspre sicriul lui Maradona ca românii la moaştele sfântului Dimitrie cel Nou, nu-i de mirare, argentinienii sunt latini ca şi noi, chiar mai latini, cu sânge iuţit de ardei iute. Dar până şi pe la posturile româneşti s-a tolocănit cât a fost ziulica de lungă despre tragedia universală care a potopit mapamondul pe 25 noiembrie 2020. Bineînţeles, paginile ziarelor au pomenit pe ici pe colo, prin părţile neesenţiale, şi secvenţele întunecoase ale vieţii şi carierei lui Diego Armando şi de cele mai multe ori, cei care au îndrăznit să se ia de derapajele acestuia, au fost puşi la stâlpul infamiei. „Maradona i-a făcut nespus de fericiţi pe cei care nu pot fi fericiţi altfel”, a spus un reputat gazetar român parafrazând una dintre ultimele declaraţii ale starului ajuns în stare avansată de suferinţă generalizată de-a lungul anilor de propriile excese. Din nefericire, a avut dreptate.

Cupa Mondială Mexic 1986 a fost definitorie pentru Diego Armando şi, mai ales, meciul Argentina - Anglia. Mai întâi Maradona a înscris acel faimos gol cu „mâna lui Dumnezeu”, ceea ce era adevărat parţial, pentru că Diego Armando deja începuse să se creadă Dumnezeu. Apoi a reuşit golul al doilea după cursa aceea de 60 metri, reuşită considerată cvasi-unanim şi acum drept cel mai frumos gol din istoria fotbalului. Fanii lui Maradona sunt unanimi în a considera normal că acea miraculoasă realizare fotbalistică compensează golul neregulamentar care l-a precedat. Contestatarii merg pe ideea că celebritatea se plăteşte şi că, dacă un astfel de gol dubios ar fi fost marcat de un fotbalist din liga a enşpea argentiniană s-ar fi uitat în secunda doi, dar fiind vorba de Maradona, intră în istorie. În fine, imparţialii în stil tipic românesc spun „lasă-l domne în pace, a trişat, dar uite ce minunăţie a făcut, merită să-i mai atârni în cârcă mâna aia, poate nici el săracu' nu şi-a dat seama”... Sintetizând, lăudătorii şi aplaudaco-romanii înşiră toate realizările senzaţionale ale argentinianului, criticii vorbesc doar despre droguri, scandaluri, neveste, prietenii cu dictatori odio-siniştri. Şi, să nu uităm, „mâna lui Dumnezeu”.

Subsemnatul nu l-a dispreţuit pe Maradona pentru derapajele acestuia, dar nici nu i le-a cauţionat prin realizările sportive. Sunt de părerea că Diego Armando Maradona este unul dintre cele mai mari produse fotbalistice „all time” (favoritul meu a fost întotdeauna Johan Cruyff), dar mi se pare psihoza creată de moartea acestui „pibe d'oro” ca fiind exagerată. Aproape ne aşteptăm să fie sanctificat, dacă nu ne-am aminti că nici papalitatea n-a scăpat de excesele psihotice ale lui Diego Armando. Pentru a mai nivela puţin atmosfera aş pune o întrebare strict fotbalistică: dacă apogeul geniului maradonian a fost Mexico 1986, cum de a fost anihiliat Diego Armando în ceea ce trebuia să fie apoteoza; Argentina - Germania 3-2. E drept, Argentina a câştigat, dar ceea ce se aştepta de la marele Diego a făcut-o Valdano şi Burruchaga. De morţi, nu se spune decât de bine, dar nu trebuie uitat nici rău din ei, ca să nu se propage. Mai ales când e vorba de Maradona.

În fine, câte ceva despre fair-play: pe la finele anilor '30, marele fotbalist român Iuliu Baratky a primit un penalty nemeritat şi i-a atras atenţia arbitrului. „Vezi-ţi dom’le de treabă, eu arbitrez, dumneata joci fotbal”. Giussy şi-a potrivit balonul la punctul cu var şi a tras la cinci metri afară (poveste culeasă din cărțile lui Ioan Chirilă). În 2009, anonimul Costin Lazăr de la Rapid a atenţionat arbitrul că nu a fost fault în careu comis de Bourceanu asupra lui, într-un meci cu Oțelul Galați şi Teo Crăciunescu a schimbat decizia de penalty. Şi dintr-un alt sport: la JO din 1956, în finala de 3000 m obstacole, britanicul Chris Brasher a câştigat cursa, dar a fost descalificat fiindcă s-a considerat că l-a jenat la finiş pe marele favorit Sandor Rozsnyai, care a primit medalia de aur. Ungurul s-a dus la oficial şi a spus clar: „nu m-a atins”. Şi Chris a fost repus în drepturi. Muritori de rând care vor fi dați uitării. Zeilor li se iartă orice și de aceea sunt nemuritori.Fair-play-ul face parte din profilul unui sportiv. Ştie cineva vreun astfel de gest făcut pe teren de Diego Armando Maradona?