Învăţăturile urâciosului 2020 către fiul său, 2021

Anul covidului ne-a dovedit că PSD nu poate fi învins de adversarii politici nici măcar în condiţii de forţă majoră. Rezultatele de la cele două tururi de scrutin de anul trecut au contrazis flagrant profeţii, nu puţini, ce cântau inconştienţi prohodul „partidoiului”, pronosticând o luptă pe viaţă şi pe moarte între PNL şi USR. Fireşte, despre ascensiunea AUR nu s-a vorbit decât în ultima clipă, deşi, după alegeri, aceiaşi proroci s-au lăudat că, încă din 2019, chipul lui Şoşoacă li s-a arătat în vis.         

Totuşi, mai lămurit ca niciodată, anul pandemiei ne-a demonstrat şi de ce PSD nu poate fi înfrânt. În primul rând, fiindcă oponenţii săi sunt tot un soi de pesedişti, puşi mereu doar pe căpătuială. Pe parcursul celor 12 luni ce s-au scurs de la doborârea Cabinetului Dăncilă până la înfrângerea ruşinoasă a liberalilor de pe 6 decembrie, guvernarea Orban nu a fost doar neputincioasă, ci mai ales pernicioasă pentru ţară. Asaltul nulităţilor de partid asupra instituţiilor statului s-a transformat într-o boală chiar mai rea decât cea declanşată de virusul sars cov2. Cât ai zice pe-ne-le, ciuma roşie a fost înlocuită de lepra galbenă. „Specialiştii” liberali (recomandaţi de fenomenale studii făcute la Sadagura) nu se pricepeau decât la sifonat fonduri europene, la matrapazlâcuri cu banii contribuabililor, la debitat minciuni fără pic de ruşine. Şi atunci de ce l-am prefera pe Orban lui Dăncilă, penelistul ştiind foarte bine cine-i sunt şi ce-i pot ortacii?

La fel, în loc să se întreacă în proiecte de calibru, care să le consolideze statutul de alternativă viabilă în politica românească, membrii USR-PLUS s-au încăierat mai degrabă între ei. Nu am avut răbdare să citesc lunga poveste a lui Moise Guran despre scurta sa carieră politică, dar pare-se că îndeosebi ura îi ţine laolaltă pe cei din USR-PLUS; însă nu e vorba de duşmănia faţă de cei ce au adus România în coada Europei, ci de duşmănia faţă de gaşca lui Dan Barna! Dacă-i aşa, e groaznic!

În al doilea rând, electoratul PSD este unul stabil şi deosebit de fidel. El reprezintă în mare măsură – o spun cu tristeţe, dar şi cu revoltă – România nereformată. Moştenirea comunistă. Aici îi regăsim pe profesorii incompetenţi, pe medicii şpăgari, pe funcţionarii corupţi din administraţie, pe poliţiştii cu apucături de bandiţi, pe magistraţii iubitori de strâmbătate, pe pensionarii ce au frecat menta o viaţă întreagă, dar s-au învârtit de o pensie babană, eventual specială, pe asistaţii puturoşi, dar agresivi, pe privaţii ce înfiinţează o firmă doar pentru a înşela pe cineva etc. Toţi pricep că orice demers reformator real îi poate trimite fie la puşcărie, fie pe o treaptă socială inferioară, dar potrivită nimicniciei lor, fie la muncă. Probabil că ultima variantă îi sperie cel mai tare!

Anul covidului a scos la iveală eroi, dar şi ticăloşi, profesionişti devotaţi, dar şi prea multe caricaturi în poziţii de decizie, români capabili de sacrificiu, dar şi şmecheraşi doldora de tupeu. Există o jumătate de Românie putredă, ce preferă status-quo-ul, fiindcă doar în viermuială reprezentaţii săi îşi pot face mendrele; de aici îşi racolează PSD numeroşii susţinători, chiar dacă nu toţi votanţii „partidoiului” sunt asemenea celor de mai sus. Însă ei fac diferenţa. Dar există şi o Românie mai bună, pregătită şi doritoare de schimbare, profund ataşată de valorile adevărate, însă din ce în ce mai dezamăgită de impotenta clasă politică.      

Vrei să învingi cinstit PSD? Apucă-te de reforme! Dar, pentru a-i aduce la urne pe cei buni, începe schimbarea cu propriul partid. Orban şi acoliţii săi trebuie să plece.