Iohannis şi teatrul de umbre

Pe Iohannis trebuie stat cu ochii mai atent decât pe Dragnea. La ex-liderul PSD lucrurile păreau clare, ştiai ce vrea şi unde vrea să ajungă. Pentru el, puterea era o platoşă menită să-l apere de justiţie, pe care mai apoi urma s-o castreze ca să nu trebuiască să-şi mai bată capul cu ea. Era pe faţă, ca un golan autentic. Şiret în mijloace, dar cu un scop previzibil. Ştiai cu cine te baţi şi pentru ce.

Iohannis tace şi coace. În cei aproape opt ani de când a preluat Cotroceniul, n-a acceptat niciun interviu, nici măcar unul controlat, sau o discuţie liberă cu presa. Cotroceniul însuşi, ca instituţie, e un monument al lipsei de transparenţă. De ani de zile nu mai există nici măcar de formă un purtător de cuvânt. L-a scos din schemă. Până şi Putin are unul. Are mai puţine declaraţii publice decât vacanţe la schi, iar evenimentele importante la care participă sunt mai rare decât partidele de golf. E definiţia opacităţii. Nu doar că nu ştim ce gândeşte şi cum gândeşte problemele ţării, dar nu ştim nici măcar dacă gândeşte.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să presupunem ce are în cap pe baza a ceea ce vedem că se întâmplă în jurul lui, având deja în ajutor şi perspectiva timpului. Şi ce vedem nu e deloc încurajator. După cei aproape opt ani de regim iohannist, România e cam aşa: sistemul de sănătate e la fel de nereformat, au crescut doar salariile şi numărul tragediilor, sistemul de educaţie e chiar mai prost decât cel pe care l-a moştenit, deşi e chiar specialitatea şi marota lui electorală, justiţia e o glumă proastă, economic suntem una dintre cele mai dezaxate ţări din lume, paradis al inegalităţilor, lăcomiei şi privilegiilor, fie ele de stat sau corporatiste. România lui Iohannis a ajuns o ţară tristă şi stoarsă de vlagă, tot mai abandonată de cetăţenii ei demni în favoarea lipitorilor şi impostorilor.

E momentul perfect pentru a-i spulbera şi ultima fărâmă de demnitate, cea pe care ţi-o dă iluzia că eşti liber să cârteşti. Nu, e momentul să ştim şi de frică. Sistemul are nevoie de-acum şi de tăcerea noastră complice, are nevoie de linişte şi supunere. De oameni umili şi de conştiinţe vinovate. România lui Iohannis îşi atinge apogeul: sistemul construit în spatele opacităţii prezidenţiale ne va transforma pe toţi într-un teatru de umbre. Umbrele libertăţii.