Oricum, moldovenii nu merită

Am urmărit cu atenţie impactul mediatic al Marşului motorizat pentru autostradă. E de-a dreptul un caz de studiu cum s-a reactivat un imaginar istoric despre fondul identitar regional: "răzeşii lui Ştefan", care-şi "vor Capitala înapoi", despre tot ceea ce datorează România Moldovei, începând cu "sacrificiile unirii de la 1859", cu contribuţiile lui Creangă, Eminescu şi Enescu la cultura română, terminând cu jertfele de la Mărăşeşti şi Oituz pentru păstrarea statalităţii ţării şi refugiul muntenilor la Iaşi în vremuri de restrişte. Capitalul de imagine a fost pus de comentatori într-un fel de vitrină, ca antemergător simbolic al coloanei de maşini care se îndrepta spre Bucureşti cu o listă de revendicări.

De ce au fost reactivate spontan aceste clişee culturale de uz larg? 

Ca să le combată pe altele.

Haideţi să dăm la o parte banii, investiţiile, PIB-ul, businessul, decalajele de dezvoltare ori anularea suspectă a studiilor de fezabilitate legate de autostradă. Dacă discuţia nu este, de fapt, despre autostrăzi? Pentru a analiza problema de voinţă poate că trebuie să schimbăm perspectiva şi să plecăm de la cu totul şi cu totul altceva. De la stereotipurile şi clişeele negative care influenţează decizia la vârful puterii sau, mă rog, masa critică din politică şi aparatul de stat unde se decide, de regulă, în defavoarea intereselor judeţelor din Moldova. Nu cumva aceste clişee, şovinisme abia mascate – definite în general prin tirania canonului fonetic muntenesc şi ideea că sărăcia este echivalentă prostiei – fac din Moldova o regiune paria şi din moldoveni cetăţeni de a doua mână?

Paralel cu discursul oficial şi ipocrit, de uz electoral, reflectat prin lozinca "mândri că suntem români", forumurile, reţelele de socializare, bulele de comunicare în care vieţuiesc haterii debordează de clişee şi generalizări nepermise despre moldoveni. Nu e curios că ne chinuim să fim politic corecţi, să extirpăm din discursul public termeni precum "ţigan" sau "jidan", dar injuria "sârmă" nu este reclamată de cineva? Avem pe radarul corectitudinii politice numai etichetările "tari", care atentează la demnitatea comunităţilor etnice, dar cele referitoare la comunităţile regionale sunt considerate "moi" şi prin urmare permise, în timp ce Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării se luptă abitir pentru demnitatea jignită a "penalilor".

Cultura de masă munteană (dar şi cea ardeleană) a reactivat şi dezvoltat, îndeosebi în perioada comunistă, pe măsura colonizărilor industriale interne cu populaţie din zonele rurale ale Moldovei, stereotipuri negative puternice. Ele determină în prezent, într-un mod neexplicit, dar foarte eficient, atitudini refractare faţă de tot ceea ce reprezintă Moldova. Se observă astfel că există tensiuni mai profunde şi lecţii de superioritate civilizaţională pe care muntenii sau ardelenii le aplică moldovenilor. Se pot reflecta aceste concepţii în dezvoltarea unor regiuni? Evident. Să ne gândim de câte ori în istorie elitele au modelat politicile de incluziune sau de excluziune profitând sau folosindu-se de puterea unor stereotipuri discriminatorii pe bază de rasă, etnie, religie, statut social. Din perspectiva centrului şi a majorităţii, aceste discriminări asupra unor minorităţi şi a periferiei par nu numai normale, dar şi justificate, autorizate într-un fel de "simţul comun" şi se bucură de aprobarea majorităţii.

Sigur, categoriile educate şi unii intelectuali înţeleg foarte bine despre ce este vorba, însă la nivelul omului comun, fără prea multe cărţi citite, aceste percepţii funcţionează în viaţa zilnică. Problema zilelor noastre este că la vârful puterii, pe principalele funcţii, s-au cocoţat tocmai ignoranţii, cu studii şi diplome dubioase, extraşi din medii obscure şi puşi să gândească precum oamenii de stat. Pot ei să se ridice şi să opereze instituţional deasupra automatismelor de gândire induse de xenofobiile regionaliste? Să înţeleagă dinamica lor perversă şi consecinţele dezastruoase?

Mă gândesc că această consecvenţă în a sfida Moldova, în a-i dispreţui cerinţele, nu se poate face, totuşi, dacă cei responsabili nu au credinţa că sunt în asentimentul unei majorităţi. Ei pot astfel să-şi mascheze incompetenţa şi adversitatea prin scuza des spusă pe la colţuri: "oricum, moldovenii nu merită".

Când moldovenii cer o autostradă spre Transilvania, luată în considerare pe rutele europene – aşa-numitul Ten T-Core, şi li se propune una de la Alexandria la Lugoj, despre care nu a auzit nimeni, cum se numeşte asta?

Când un comisar european, care face parte din partidul de guvernământ, arată că Uniunea Europeană este pregătită să finanţeze autostrada Iaşi-Târgu Mureş, iar Guvernul propune finanţare prin parteneriat public-privat doar pe segmentul Ungheni-Târgu Neamţ, o soluţie imposibilă pe actuala legislaţie, mai proastă ca finanţarea prin jocurile de noroc, cum se numeşte asta?

Când acelaşi comisar arată că nu s-au trimis la Comisia Europeană proiecte de infrastructură pentru Moldova, dar se pierd finanţări de miliarde de euro, cum se cheamă asta?

După marşul motorizat spre Bucureşti şi batjocura cu care au fost întâmpinaţi moldovenii, chestiunea autostrăzii şi a dezvoltării Moldovei nu mai este una tehnică. Prin sfidare şi dispreţ, ea riscă să redeschisă falii imprevizibile în geopolitica internă şi să relanseze o dispută până mai ieri inimaginabilă: la ce fel de viitor trebuie să se aştepte moldovenii într-o Românie care-i consideră ciumaţi? Merită?