Pe marginea unei caricaturi

O caricatură jignitoare la adresa Simonei Halep apărută în săptămânalul satiric francez Charlie Hebdo a reuşit să aprindă spiritele şi, în mod remarcabil, să abată câteva zile atenţia opiniei publice autohtone de la obişnuitele sale subiecte permanente, „de rezistenţă“: Kovesi, Dragnea, procurori, corupţie şi anti-corupţie. În mod evident subiectul nu putea lipsi de pe atotputernicul Facebook, ba chiar şi de pe ruda sa mai săracă din România, Twitterul. Majoritatea postărilor la fel ca şi comentariile din mass media au înfierat, cu umor sau încrâncenat, caricatura cu pricina. Mulţi şi-au adus aminte şi de atacul terorist din ianuarie 2015 împotriva redacţiei săptămânalului parizian pentru a comenta că, în timp ce noi am fost alături de ei, uite ce-am primit la schimb.

Cum emoţiile au atins un prag critic, am avut parte şi de reacţii oficiale. Ambasadoarea Franţei la Bucureşti, doamna Michele Ramis, ne-a asigurat că „această publicaţie nu îl angajează decât pe propriul său autor şi nu reprezintă în niciun fel sentimentul opiniei publice franceze“, dar a ţinut să remarce că libertatea de exprimare şi libertatea presei sunt „principii fundamentale ale Republicii Franceze“. Iar de la Paris, Luca Niculescu, ambasadorul nostru în Franţa, ne-a îndemnat, cu o bună doză de bun simţ, „să nu lăsăm ca o caricatură mică să ne strice o bucurie atât de mare“.

Au existat totuşi şi puncte de vedere contrare, care au ţinut să pună bemoli în contrapartidă acestui masiv şuvoi critic indignat. De pildă, Mihai Şora a descoperit reale valenţe pozitive în această întâmplare, considerând că respectiva caricatură „ironizează minţile înţepenite în stereotipuri enice“. În timp ce un cunoscut comentator sportiv ne-a explicat doct într-o emisiune de pe Digi 24 conceptul Charlie Hebdo, acela de „a forţa la maximum limitele democraţiei“, ideea cu care, se subînţelegea, ar fi trebuit să rezonăm şi noi.

Dimensiunea valului de indignare şi accentele de mândrie naţională, sărite din scară sunt, trebuie să recunoaştem, simptomele unei mentalităţi provinciale. Apoi, nu poţi pune semnul egal între ceea ce scrie o publicaţie şi atitudinea unui întreg popor, chiar dacă, din motive pe care le ştim mulţi dintre noi, românii nu se bucură neapărat peste tot de o mare simpatie în Franţa. După cum, atunci când am condamnat atacul terorist, nu am făcut-o pentru că eram îndrăgostiţi de caricaturile Charlie Hebdo. Din contra, pentru cei care se mai uitau din când în când prin publicaţie, multe dintre acestea erau şi atunci şi sunt şi acum în mare parte lipsite de umor, expresii ale unei dorinţe obsesive de a şoca cu orice preţ. Am condamnat atacul pentru că aceasta era singura reacţie normală într-o astfel de situaţie, o reacţie împotriva unei violenţe oarbe alimentatate de un fundamentalist religios toxic.

Însă asta nu înseamnă nici că trebuie prizate interpretările sofisticate care decoperă virtuţi inexistente acolo unde nu sunt în fapt decât nişte simple mostre de prost gust. Desenele din Charlie Hebdo sunt reprezentative pentru un curent larg răspândit în Vest, în mass media, în cercurile intelectuale, în cele academice, care de câteva decenii patronează cu entuziasm demolarea sistematică a tuturor reperelor, punctelor de sprijin, pe care s-a clădit civilizaţia occidentală. În chip contradictoriu, reprezentanţii acestui curent sprijină principial toleranţa şi libertatea de expresie, în timp ce taxează imediat agresiv, intolerant, drept islamofobie, sexism, hate speech etc. orice idei care pun în discuţie un normativ dogmatic pe care tot ei l-au impus.

De pildă, în faza iniţială mişcarea #metoo a fost o reacţie demnă de salutat faţă de abuzuri evident condamnabile. Însă destul de repede s-a ajuns la derapaje, la excese, care uneori au distrus destine pe baza unor acuzaţii îndoielnice şi au afectat serios relaţiile interumane în interiorul unor colective. Corectitudinea politică a devenit o adevărată religie mai ales în campusurile universitare. O simplă declaraţie „neconformă“ poate declanşa proteste violente şi te poate costa cariera academică. În timp ce, în paralel, la polul opus, expresie a unei toleranţe împinse la limită, Universitatea Harvard găseşte de cuviinţă că e absolută nevoie şi de toalete „de gen neutral“ pe lângă cele pentru bărbaţi şi femei.

În general libertatea de expresie are mai peste tot în ţările democratice o protecţie solidă şi extinsă în plan legal. În Statele Unite, Primul Amendament este sacrosanct. Însă, dincolo de asta, la nivel extralegal, normele şi interpretările impuse în societate în ultimii an, pe diferite paliere, au iscat dispute aprinse şi au provocat fracturi periculoase. O simplă trimitere într-un tweet trimis de administraţia unei universităţi londonze la un „Crăciun alb“ (pentru că tocmai ninsese în campus) a dus la acuze de rasism şi fascism cu trimitere la perioada Germaniei naziste. Iar problema nu este că s-a găsit cineva care să aibă acest gen de reacţie, asta se poate întâmpla oricând, ci faptul că universitatea s-a grăbit imediat să-şi ceară scuze public pentru că nu a tratat cu suficientă responsabilitate astfel de „sensibilităţi“.