Altfel despre alegerile americane (I)

Faptul că aceste două clivaje sunt mai relevante decât cel tradiţional se vede, printre altele, în dificultatea pe care o resimt membri importanţi ai Partidului Republican în a-l susţine pe Donald Trump – şi în dificultatea pe care o resimt o parte din alegătorii democraţi în a o susţine pe Hillary Clinton.

În cele ce urmează voi analiza pe larg cele două clivaje.

I. Establishment versus anti-establishment

Orice consens social generează un establishment transpartinic care îl administrează pe întreaga sa durată de existenţă. Între partidele care administrează consensul există deosebiri semnificative, dar toate, fără excepţie, aderă la datele fundamentale ale consensului.

Consensul social existent până relativ recent a fost cel numit „neoliberal”. El începe să se formeze şi să capete amploare în anii ‘70, ajunge să fie reprezentat politic în anii ‘80, devine mainstream în anii ‘90 şi e aproape complet destructurat după 2010.

În locul lui începe să se formeze un nou consens social – după 1990, la început firav, dar din ce în ce mai puternic după 2010. În linii mari, noul consens se formează în jurul a două idei: cea potrivit căreia drepturile economice şi sociale sunt la fel de importante ca drepturile civile şi politice (şi trebuie, în consecinţă, să fie la fel de bine garantate) – şi cea potrivit căreia organizarea pe orizontală e preferabilă celei pe verticală.

În condiţiile astea, clivajul establishment/ anti-establishment nu e unul obişnuit. Nu asistăm la o simplă contestare a establishment-ului, ci la o confruntare între două paradigme. Suntem, pe scurt, martorii unui conflict deschis între reprezentanţii vechiului consens (care între timp a dispărut) şi cei ai noului consens (care nu e încă suficient de puternic).

Din aceste motive, protagoniştii ambelor tabere sunt prinşi pe picior greşit. Vechiul establishment e surprins să constate că vechiul consens nu mai funcţionează. Bernie Sanders a pus probleme serioase maşinăriei neoliberale a Partidului Democrat, iar Partidul Republican, deja vulnerabilizat de mişcarea Tea Party, s-a prăbuşit complet în faţa lui Donald Trump.

De cealaltă parte, candidaţii anti-sistem nu au încă soluţii reale de înlocuire a vechiului establishment. Ceea ce propun ei e un fel de revenire la social-democraţia anilor ‘60. E cât se poate de limpede că o astfel de soluţie e impracticabilă, fie şi din simplul motiv că nu există progres prin întoarcere în trecut.

Soluţiile propriu-zise ale noului consens – venitul necondiţionat, restructurarea radicală a modului de producţie şi de distribuţie a bunurilor, The Internet Of Things şi Web 3.0 – nu sunt încă fezabile. Nu există încă soluţii clare de finanţare a venitului necondiţionat la un nivel care să asigure un trai minim decent fiecărui cetăţean. La fel, tehnologia necesară noului mod de producţie şi de distribuţie a bunurilor (în principal imprimantele 3D) şi noilor tipuri de interacţiuni (în principal „noii roboţi”, big data şi inteligenţa artificială) nu este încă suficient de dezvoltată pentru a înlocui vechiul sistem.

În condiţiile astea, reprezentanţii noului consens vin mai degrabă cu ciorbe reîncălzite, cu fantezii de întoarcere la un paradis pierdut în urma revoluţiei neoliberale.

Cel mai dezagreabil e faptul că o parte din noul val politic anti-sistem combină vechi promisiuni social-democrate cu xenofobia sau cu alte tipuri de politici identitare.

Donald Trump, Geert Wilders, Marine Le Pen sau politicienii pro-Brexit fac parte din noul val la fel de mult ca Tsipras, Iglesias, Birgitta Jónsdóttir sau Beppe Grillo.

Într-un sens, avem aici deja conturat clivajul dintre „stânga” şi „dreapta” în interiorul noului consens. În alt sens, toţi aceşti politicieni sunt deja revoluţi – întrucât, deşi reprezintă noul consens, nu pot aplica soluţiile propriu-zise ale noului consens, deci vor deveni irelevanţi în momentul în care respectivele soluţii vor deveni fezabile şi aplicabile pe scară largă.

Pe scurt, actualii reprezentanţi ai noului consens sunt prinşi pe picior greşit tocmai în măsura în care sunt incapabili să-l facă funcţional. Ei doar anunţă existenţa noului consens, dar nu-i pot crea structurile de putere aşa cum Thatcher şi Reagan au creat structurile de putere ale vechiului consens neoliberal, la începutul anilor ‘80.

De aici şi strania combinaţie de entuziasm şi impopularitate a actualei campanii electorale din SUA – dar şi a celorlalte campanii din celelalte ţări. Când se confruntă reprezentanţi ai unui sistem deja mort cu reprezentanţi ai unui sistem care încă nu poate fi viu (şi care maschează această neputinţă fie prin reverii paseiste sau vagi, ca Sanders sau Corbyn, fie prin politici identitare ca Trump sau Wilders), e greu să obţii altceva.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video