Atârnând de braţul crucii

miercuri, 20 noiembrie 2013, 02:50
1 MIN
 Atârnând de braţul crucii

Apartenenţa la UE şi NATO e un substitut, o umbrelă, o oportunitate poate, dar noi cine suntem şi care e misiunea neamului nostru aici, pe pământ?

Am urmărit zbaterile echipei României din meciul cu Grecia şi mă gândeam cât de bine se reflectă până şi în fotbal caracteristicile noastre ca popor. Cum ”funcţiona” echipa, aşa ”funcţionează” întreaga societate românească: entropic, dezarticulat, heirupist, improvizat, de la alcătuirea echipei şi până la declaraţiile de după meci, care ”coafau” partida, de parcă jucasem ceva, eram şi noi în rând cu lumea… Numai gura de noi, un antrenor barbugiu, nişte gloabe împotmolite de jucători, care nu păreau să ştie ce sport practică, şi mii de fani în tribune, în frunte cu marele Gino, cel cu spatele îndoit de susţinere politică.

Ei bine, cam aşa funcţionează şi economia, şi societatea noastră mioritică, hiperpolitizată. Cei de la guvernare nu mai ştiu cine cu cine sunt aliaţi, atâta ştiu: să mărească impozitele şi taxele, ceea ce se poate constitui într-o pierdere de competitivitate teribilă pentru ceea ce numim ”economia românească”. Aveam o părere bună despre Liviu Voinea, economist serios, cu operă, aproape ca Dăianu. Numai că practica i-a compromis pe amândoi, nedorind să se supună opiniilor lor teoretice. Cum să fii ministrul bugetului şi să te trezeşti în noiembrie că nu mai ai bani, după ce tot anul ai împrumutat de la bănci private milioane bune de euro? E antieconomic. De când au mărit povara fiscală, cresc încasările mai ceva ca atacurile (de panică) ale lui Marica.

Cum să pui la ANAF un individ de la vămi, când se ştie ce evaziune şi contrabandă e pe-acolo. Asta înseamnă să creezi probleme, nu să rezolvi, decât poate pentru clienţii politici, altfel nu văd pentru ce să fie menţinut. Dacă am reduce evaziunea şi contrabanda la nivelul mediei europene, nu am mai avea nevoie de împrumuturi, privatizări oneroase şi caraghioase, FMI şi alte cele. Ba am mai rezolva şi câteva probleme din învăţământ şi sănătate, care ameninţă cu dispariţia. Să vedeţi ce haloimăs va ieşi din descentralizarea asta!…

Bun, mi-am spus, asta este puterea de aproape 80%, atâta pot ei. Dar ceilalţi, opoziţia, ce fac? Vrajbă şi cam atât pe toată întinderea dreptei. Orgolii cât casa, promisiuni băsesciene şi fragmentare inutilă. Cel mai mare de aici, PDL-ul, a făcut câteva achiziţii bune, dar a şi pierdut oameni de valoare, îşi alege foarte frumos candidatul la prezidenţiale, a făcut şi un guvern din umbră, pe jumătate respectabil, şi o schiţă de program la fel, are iniţiative, contestă, până aici să zicem că e bine. Dar partidul continuă să fie profund divizat, majoritatea celor care au tras tunuri la guvernare au plecat, ca şi foarte mulţi primari şi parcă stă pe un butoi cu pulbere. În teritoriu e foarte multă dezarticulare internă, nu se lucrează la un sistem de alianţe şi domneşte o atmosferă de căprărie.

Toate partidele noastre mari suferă de acelaşi principiu dominant: ”dai banul, iei ciolanul”, care exclude orice urmă de meritocraţie. Or, lumea s-a prins, lumea nu mai are răbdare. E prea mare sărăcia. Au fost uitaţi oamenii. Par mai mulţi cei răi decât cei buni. Or, asta înseamnă căderea unui popor, stingerea. Este suficient ca cei buni să nu facă nimic pentru ca răul să învingă.

Am văzut o scenă zguduitoare. Într-o seară, în faţa Primăriei, mă abordează un cerşetor neobişnuit: avea braţul stâng încărcat cu cărţi vechi şi mă ruga insistent să-i cumpăr una cu un leu, pentru că nu vânduse şi deci nu mâncase nimic în ziua respectivă. L-am iscodit: fusese profesor, avea aproape 70 de ani şi singurul lucru pe care-l mai avea de vânzare pentru a se întreţine erau cărţile adunate o viaţă în bibliotecă. Şi le vindea cu un leu… De câtă umilinţă mai e nevoie? De asemenea, am văzut cerşind femei de vârsta a treia, venite de la ţară, curate şi îmbrăcate în costume populare tradiţionale. A devenit straiul nostru o marcă a cerşetoriei?

Cât vor mai răbda aceşti oameni? Sau cine le poate oferi o speranţă? De pildă, biserica mă tem că nu o face îndeajuns. Pare suficientă sieşi, zideşte lăcaşuri, unele de o semeţie sfidătoare, are buget mare, scutiri de taxe, unii slujitori ai săi se dedau parcă prea mult la cele lumeşti, sunt foarte obedienţi faţă de politicieni, dar din nou au fost uitaţi oamenii, cei simpli şi umili. Or tocmai aceştia ar trebui să le fie preocuparea de căpătâi a celor ce-L slujesc pe Hristos. Nu mai spun că biserica ar putea să ofere liantul moral-spiritual al societăţii, ba chiar un proiect de societate. Este ceea ce ne lipseşte cu prioritate.

De ce nu reuşim, nici clasa politică, nici lumea ştiinţifică, nici cea religioasă să ne oferim, după atâţia ani, un proiect de societate, să spunem: ăştia suntem noi şi asta facem. Pentru că habar nu avem. Turcii au strategii care merg până în 2070. Iar noi trăim de pe o zi pe alta, căci ăsta e crudul adevăr. Apartenenţa la UE şi NATO e un substitut, o umbrelă, o oportunitate poate, dar noi cine suntem şi care e misiunea neamului nostru aici, pe pământ? Să atârnăm doar de un braţ al crucii? Dar oare nici ruşine nu mai avem? Că despre onoare şi demnitate…

 

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi

 

Comentarii