Băsescu, împuţinându-se

Să vă dea Dumnezeu prieteni adevăraţi!

Aşa se încheie mesajul de Paşti, foarte scurt de altfel, pe care Traian Băsescu l-a transmis românilor pe contul său de facebook. Citită în oglindă, cum de multe ori e util să facem cu ceea ce zic politicienii, urarea cu pricina e de fapt o implorare: compătimiţi-mă, am fost trădat, sunt un osândit al ticăloşiei celor pe care i-am considerat cândva prieteni.

S-a spus de multe ori că Traian Băsescu e un geniu al victimizării, un mare artist al lacrimogeniei. Ceea ce nu-i chiar la îndemâna oricui. Chiar şi în actoria profesionistă, susţin cunoscătorii, a plânge spontan, a-ţi "pişa ochii" la comandă, e o dovadă de mare înzestrare nativă.

În momentul de faţă însă cred că lui Traian Băsescu chiar nu-i mai arde de actorie. Mesajele pe care ni le transmite de-o vreme, inclusiv prin această urare atipică, vin dintr-o disperare reală. Înainte de-a fi cum îl ştim, cu toate păcatele şi meritele lui, Traian Băsescu e un om al sfârşitului de drum. Oricâtă vigoare mentalăşi forţă psihică am putea presupune că mai are, Băsescu nu mai este, în mod fundamnetal, decât un fost. Iar a fi un "fost", mai ales în această epocă în care tinereţea veşnică a devenit o obsesie, e cea mai grea povară pe care e obligat s-o ducă de la un moment un om. Nu-l mai credeţi viteaz când se-mpăunează, e doar un simptom al împuţinării.

Pentru majoritatea dintre noi, oamenii obişnuiţi, împuţinarea asta e lentă, problematică, dar lentă. Micul munte de viaţă pe care l-am urcat până la un punct ne-nghite uşor-uşor ca într-o peşteră a uitării şi sfârşim precum am apărut. Cu un pic de zbucium şi fără niciun destin. Dar pentru cei care au cucerit un Everest, iar Băsescu e unul dintre ei, reversul vieţii e mai dramatic.

Ca preşedinte al ţării, Traian Băsescu a făcut mai mult decât îi permitea fişa postului si mai puţin decât îi dicta firea. A vrut să facă justiţie, ceea ce nu-i treabă de preşedinte român decât cel mult în campaniile electorale, dar a mai încercat s-o facăşi după chipul şi asemănarea lui. Dacă s-ar fi limitat, de dragul justiţiei, la abuzul de putere pe care în România postura de şef al statului aproape că te invită să-l guşti, ar fi fost azi doar un pic deranjat la ficat. Şi poate cu promisiunea unui capitol mai consistent în istoria care se va scrie cândva a acestei tranziţii bezmetice către ceva mai bun. Dar firea l-a împins spre mai mult.

Şi-aici revenim la urarea de Paşti, cea cu "prieteni adevăraţi", că aşa se leagă uneori lucrurile.

Băsescu e, prin constituţia sa genetică, un manelist. Cuvântul sună prost multor urechi, dar conceptul e important. Un manelist autentic e un sentimental incult cu boaşe tari pentru care lumea-trebuie-să-fie-aşa-cum-simt-eu. Restul sunt duşmani sau trădători. Mai puţin femeile. Sau, mai exact, Femeia. Care e numai una, oricâte ar fi de fapt.

L-am intervievat la Cotroceni, prin 2006, după vreo doi ani de mandat prezidenţial. După mai puţin de jumătate de oră în care l-am simţit încordat ca un arc de oţel, discuţia s-a năruit brusc. O întrebare relativ comodă pe care i-o pusesem, mi-o amintesc şi acum, era ceva legat de Republica Moldova, l-a aruncat de pe scaun şi cu un scurt "la revedere" a părăsit încăperea. N-am mai simţit la niciun alt politician, nici de-atunci, nici pân-atunci, o asemenea cantitate de suspiciune.

Am început să înţeleg mai apoi, în timp, de unde acel rânjet larg şi acea hăhăială scuipată direct din plămâni cu care ne-a obişnuit în multe din apariţiile sale publice. Sunt expresii-reflex menite săţină sub control, printr-o falsă relaxare, un mediu considerat fundamental ostil.

Mă-ntreb acum dacă nu cumva toată strădania lui de-a juca pe cartea anti-corupţiei n-a fost decât rodul acestei imense angoase. Când ţi-e frică de toţi, ori îi ataci şi-i încaleci de tot, ori fugi. Fire războinică, Băsescu a ales calea atacului. Şi ce armă mai eficace, mai silenţioasăşi mai greu de combătut poţi avea în politică decât justiţia şi serviciile?

Băsescu a înţeles că, lăsate să–şi facă treaba, justiţia şi serviciile vor ajunge să-i ţină sub control pe toţi pentru că toţi îi sunt potenţiali ostili.

A făcut-o chiar şi cu preţul de a-şi vedea la un moment dat propriul anturaj, inclusiv familia, căzându-i victimă. E un infern pe care, cât timp se afla în vârful piramidei puterii, l-a preferat altuia, infernului interior, infinit mai pervers, acela de a se confrunta continuu cu propria-i singurătate.

După zece ani de veghe continuă în "cetatea asediată" a Cotroceniului, Băsescu plăteşte de-acum preţul paralizant al relaxării. Care în cazul lui e sinonimă cu invazia unui vid, de frica căruia e dispus să–şi sacrifice întregul trecut.

Publicitate și alte recomandări video