Caută 
1 MIN
Voiam să scriu articolul ăsta în glumă, dar mi-am dat seama pe parcurs că nu prea încape loc de umor. Oamenii despre care am să vorbesc, din care fac şi eu parte, vrând-nevrând, se iau foarte tare în serios şi nu suportă să fie luaţi în râs… Cu toate astea, o doză de ridicol, oricât de mică ar fi, tot există acolo, undeva.
Despre ce este vorba mai exact. Se ştie că domnul preşedinte Ceauşescu a reuşit în mare parte să „scape” România de vreo trei clase sociale: clerul, aristocraţia şi burghezo-moşierimea. A umplut cimitirele, puşcăriile, canalul Dunăre-Marea Neagră şi occidentul de exponenţi ai claselor mai sus amintite. A rămas clasa a patra, cea aşa-zis „muncitoare” şi fracţiunea ce nu poate fi încadrată neapărat undeva, anume cea a intelectualilor, asta pentru că ideologia era totuşi făcută de un filozof cu capul pe umeri care ştia foarte bine că un regim nu poate fi condus bine niciodată dacă nu sunt şi nişte oameni cu neuroni, nu doar cu alcool şi muşte, în cap.
Aceste două „specii” de români au condus ţara noastră mult şi bine. Şefi nu mai erau oameni cu tradiţie, cu educaţie, experienţă, sânge albastru, suflet neprihănit şi preafericit, ci muncitori, ţărani, şomeri, intelectuali (termen general pentru oricine avea o facultate). De fapt, ce zic eu „şefi”, nu existau şefi, ci doar oameni „simpli” cu anumite funcţii de conducere care nu le conferea nicio poziţie privilegiată, Doamne fereşte!…
Ca idee este foarte interesantă situaţia. Întreaga mentalitate de simandicos, răsfăţat, luxos, pretenţios, scump era arătată cu degetul şi aspru corectată. Trebuia să se promoveze cetăţeanul modest, la locul lui, muncitor şi fără băţ în fund. Toate sclifoselile scremute tipic aristocratice ori burgheze erau condamnate cu ură. Şi, între noi fie vorba, aşa şi trebuia, mâţâielile şi fiţele nu prea arată bine şi nu sunt chiar indispensabile. Ce e mai rău e că în tot tăvălugul acesta de vânătoare de „paraziţi” şi produse „parazitare” era inclusă şi o bună parte a artiştilor şi a artei ceea ce era deja cam mult. Arta nu e un moft, ci o necesitate. În fine, era regim totalitar, ce pretenţii să ai…
Aşadar, după patru zeci şi ceva de ani de comunism se presupunea că singura clasă existentă pe tărâm mioritic era cea hibridă intelectualo-muncitorească mai sus amintită. Nicio alta nu trebuia să mai fi supravieţuit, nici măcar în codri sau locuri izolate. Timpul scurs era deja cam lung şi generaţiile vechi au avut timp să se cureţe.
Surpriză, însă. Iată că a venit Revoluţia din ’89 făcută tot de clasa respectivă, singura existentă (cine altcineva ar fi putut să o facă, dacă nu mai era neam, nu?). De data asta pentru că respectivă clasa a realizat că ea însăşi este scindată, adică nu chiar toţi vor să mănânce toată viaţa lor doar lături. Acei români nu erau nici simpli muncitori, nici puri intelectuali, ci burghezi. Burghezii, în general vor mai mult, ei vor mereu emancipare, vor progres, vor evoluţie chiar cu orice preţ, pentru că pe ei îi domină lăcomia fără margini. Pe burghezi nu îi satură nimeni niciodată pentru că se trag din clasa cea mai de jos care a suferit mult în trecut de lipsuri şi le-a rămas întipărit în minte un gol de materie care se vrea mereu umplut cu orice fel de lucruri.
Burghezii au fost cei care nu au mai suportat lipsurile, ei au simţit comunismul ca o opresiune, ei au făcut orice ca să readucă democraţia în România. Au supravieţuit regimului ceauşist pentru că nu sunt de sânge pur, generaţiile lor sunt mereu aceleaşi, se moştenesc la nesfârşit, nu au valori excepţionale care să se poată pierde odată cu trecerea timpului.
Aristocraţia însă a cam mierlit-o. Foarte puţini au supravieţuit de aceea România din ziua de azi este o ţară lipsită aproape total de aristocraţi.
După ’89 burghezia a înflorit mai repede şi mai puternic ca niciodată. Cam toate aspectele vieţii contemporane româneşti este caracterizată de elemente tipic burgheze: lupta oarbă pentru putere, corupţia uriaşă, educaţie neglijată, comerţ haotic, economie dezorganizată etc.
A, şi era să uit, clerul, de asemenea, a trecut cu bine de arşiţa comunistă. Şi el, la fel, a renăscut mai vioi şi mai doritor de progres ca nimeni altul. Aceste două clase aleargă sprinten spre un viitor fericit pe câmpul înflorit ţinându-se de mână ca fraţii.
Să luăm exemple, fără ele nu se poate. Uitaţi-vă în oraşe şi îi veţi recunoaşte de la o poştă pe burghezi. Ei se vor emancipaţi deşi nu sunt, în mare parte, e doar faţa de ei. Umblă îmbrăcaţi la ultima modă, până în cele mai mici detalii, dovadă că sunt la curent cu ce se poartă şi se caută, chestiune de imagine. Au maşini scumpe cumpărate în rate, au apartamente luate tot în rate (programul Prima Casă e pentru burghezi), au serviciu sau o mică afacere care le asigură un trai decent, vara populează la maximum litoralul, iarna pârtiile de schi. Au tabieturi, dispreţuiesc munca, o fac doar pentru bani, de aceea acceptă orice este mai bine plătit şi cu mai puţină muncă, dacă se poate. Nu prea au principii decât acela de „mai bine” pe care îl au tatuat pe suflet. Merg la fraţii lor, clericii, în zilele de sărbătoare, în pelerinaj sau după orice eveniment care le tulbură vieţile.
Dacă tot nu îi recunoaşteţi, mergeţi în zonele nou dezvoltate din preajma oraşelor şi îi veţi găsi cu siguranţă. Aici există chiar un fel de burghezo-moşieri pentru că se consideră superiori celor de la oraş unde au, de altfel, şi serviciul (fac naveta), datorită faptului că posedă casă şi pământ (500 m2). Aceştia sunt, după părerea mea, cei mai ridicoli (prinde ei mă număr şi eu, am mai spus) pentru că nu au nicio legătură cu pământul, cu ceea ce înseamnă traiul în mediul rural, la casă, ei sunt un fel de orăşeni care „au scăpat” la ţară. Asta nu îi opreşte totuşi să se considere superiori şi ţăranilor printre care locuiesc.
Lucrul cel mai lamentabil care îi caracterizează pe aceştia, după părerea mea, este că nu sunt absolut deloc originali sau naturali în nimic: copiază aspecte ale „traiului la casă” din cultura şi tradiţia altor popoare văzute la televizor, de la gazonul englezesc atât de mult dorit de toţi, detalii de arhitectură, horticultură, amenajarea spaţiilor, până la modul de viaţă în general (nu suportă zgomotele, comportamentele, excrementele şi tot ce ţine de viaţa animalelor din natură, de aceea ucid fără milă tot ce întâlnesc şi nu cresc nicio orătanie în curte în afară de câini sau pisici, nu cultivă nimic în grădină şi nici nu cumpără de la ţărani, vecinii lor, pentru că nu au încredere, produsele nu sunt „sigure” din punct de vedere igienico-sanitar, merg tot de la supermarket ca orăşenii; nu umblă în picioarele goale, nu poartă haine de „muncă”, ci tot de firmă sau halate tip Hugh Hefner, nu suportă noroiul, îl urăsc chiar, nu suportă să se murdărească pe mâini, să miroase a transpiraţie, să aibă bătături în palme şi multe altele care nu mai încap în pagină). Ei s-au mutat aici pentru că le e mai bine, nu din principiu. Şi se înmulţesc, deja în spatele casei mele nu se mai vede câmpul gol, sunt numai „moşieri” care-şi beau cafeaua fericiţi în pridvor. Mai încolo, departe, din ce în ce mai departe, se văd din când în când ţărani care prăşesc…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
