Ce este un nume?

„What’s in a name? That which we call a rose/ By any other name would smell as sweet.” Aduse pe româneşte de Şt. O. Iosif, cele două versuri sună aşa: „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum/ îi spui, exală-acelaşi scump parfum”. Desigur, aţi recunoscut celebra replică a Julietei, din actul II, scena a II-a a tragediei lui Shakespeare. Ce este, deci, un nume? O zorzoană fonetică sau grafică, agăţată la întâmplare de viaţa unui om şi înscrisă în actele sale? Dacă plecăm urechea la cum se numesc, de vreo două decenii, copiii noştri, aşa am crede; de câţiva ani nu se mai poartă numele de prin telenovelele sud-americane, dar ne-au năpădit sonorităţile italiene, hispanice ori măcar exotic-internaţionale: pe colegii de grădiniţă ai fiului meu îi cheamă Francisco, Sara, Mario, Roberto, Chiara, Kazimir, Marco, Alicia, Sofia, Jasmine şi tot aşa. Numele tradiţionale devin rarităţi: câţi dintre copiii născuţi în ultimii ani mai răspund la apelative precum Gheorghe, Ion, Vasile, Dumitru, Constantin sau Paraschiva, Elisabeta? Sfinţii din calendar nu mai constituie o sursă de inspiraţie. Sigur, fiecare părinte îşi poate „înnobila” odrasla conform propriilor preferinţe. Uneori însă ies combinaţii stranii, care îl vor urmări pe posesor întreaga viaţă: Erika Boţoghină, Alberto Adăscăliţei, Giovanni Şaptelei. Sau William Brânză, ca să ne întoarcem, subit, în planul concretului. Sigur, nu e corect să te amuzi, public, pe seama numelui cuiva, dar în cerc închis sau în sinea ta o faci inevitabil.

Am observat că există foarte multe forumuri pe internet destinate acestui subiect: sute de părinţi cer sfaturi în legătură cu onomastica urmaşilor, se întocmesc liste, se fac top-uri. Ceea ce înseamnă că nu mai funcţionează o anumită tradiţie, care, până în urmă cu două generaţii, era vie. Noul născut nu mai preia numele tatălui/ mamei, al bunicului/ bunicii, al naşilor sau al sfântului plasat în calendar în proximitatea ivirii sale pe lume. Numele de familie nici nu mai contează, cu el ne-am născut, deci îl putem ignora cu seninătate. În orice caz, observ că memoria familiilor se scurtează: puţini mai ştiu cum se numeau străbunicii lor; dacă nu i-au prins în viaţă, nici măcar bunicii nu mai au vreo importanţă. Ce au făcut, de unde au provenit – acestea sunt, deja, întrebări abuzive. Şi, desigur, lipsite de interes. Genealogia nu e pentru români. Avem impresia că totul începe odată cu noi şi se sfârşeşte odată cu generaţia care vine după noi. Credem, superficial şi nătâng, că ceea ce suntem noi acum este efectul propriei noastre strădanii, ignorând faptul că există, în personalitatea fiecăruia, un şir neîntrerupt de identităţi, de influenţe, nu doar genetice, ci şi culturale, de mentalitate. Eu sunt ceea ce sunt pentru că în mine există şi tatăl meu, şi tatăl tatălui meu, şi tatăl acestuia şi aşa mai departe. Eu sunt doar capătul provizoriu al unui lanţ neîntrerupt, ale cărui zale se pierd în negura trecutului.

Astfel de consideraţii nu au nimic inedit. Din păcate, nu ele dau tonul. De cele mai multe ori, curiozităţile de acest soi, faţă de istoria propriului neam, sunt lăsate pe seama celor care au timp. Şi cine mai are, azi, timp? Prezentul este mult prea acaparant pentru a mai îngădui şi vizitarea trecutului. A propriului trecut. Cele câteva preocupări sistematice de genealogie nu pot umple acest mare gol. Ele pot aduce însă câteva licăriri de lumină în opacitatea care acoperă anii lăsaţi în urmă. Cultura noastră nu are norocul de a-şi fi conservat documentele, precum cea franceză, bunăoară; până şi piatra a rezistat greu aici, la porţile Orientului, darămite hârtia. Aşa stând lucrurile, de multe ori istoricul este obligat să speculeze, să caute informaţii în zone mai puţin palpabile.

Ce e un nume? Ştefan S. Gorovei, unul dintre cei mai titraţi genealogişti, răspunde în felul următor: numele „este depozitarul unei istorii mai ample sau mai scurte, singurul lucru care nu ne poate fi confiscat de nimeni”. Cum domeniul mă interesează, am ascultat, în ultimii ani, multe comunicări ale domniei sale şi am citit câteva studii consacrate reconstituirii istoriei unor familii de vază ale culturii noastre. De fiecare dată rezultatele depăşesc simţitor strictele informaţii referitoare la neamul luat în cătare. De curând, am parcurs şi un articol intitulat Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii numelui Gorovei (sec. XVI-XXI),apărut în revista „Carpica”, nr. XLII, din 2013. Dincolo de istoricul acestui neam, concluziile unei astfel de cercetări au bătaie mult mai lungă: numele de familie devine martorul unor fenomene sociale pe care documentele scrise nu le-au conservat; de pildă, aşa se poate stabili care este centrul de unde a iradiat o anumită familie, cum s-a ramificat ea şi, lucru extrem de important, care a fost mobilitatea populaţiei într-o zonă dată, de-a lungul veacurilor. Altfel, recensământul e o practică recentă, vechile catagrafii sunt şi ele lacunare şi nu acoperă decât un secol şi ceva. Istoricului nu îi rămâne decât să îşi imagineze trecutul, dar pe baza unor minime informaţii disparate, pe care nu le poate descoperi decât apelând la astfel de istorii potenţiale. Cum scrie specialistul ieşean, „numele însuşi devine un fel de markercu ajutorul căruia mobilitatea poate fi urmărită relativ uşor şi sigur.” E vorba, deci, nu doar de refacerea tribulaţiilor unui neam care s-a răspândit până ce şi-a pierdut conştiinţa de sine (legăturile de rudenie s-au dizolvat, dar a rămas numele care atestă originea comună), ci de o metodă extrem de productivă în cercetarea trecutului unei regiuni largi. De fapt, este vorba de valorificarea unor documente (onomastice) pe care, spre deosebire de cele ale vechilor cancelarii, timpul şi accidentele specifice locului nu le-au putut şterge. Vechile biserici s-au ruinat sau au suferit transformări capitale, pisaniile s-au degenerat ori au fost distruse, actele oficiale au avut o viaţă scurtă, astfel încât numele devine principalul depozitar al unor evenimente din trecut pe care, altfel, nu îl mai putem reconstitui.

Într-o notă din finalul acestui succint studiu, care nu reprezintă decât definirea unui proiect amplu, în plină derulare, profesorul Ştefan Gorovei mărturiseşte că ţelul demersului este realizarea unei cărţi. Sper să o putem citi cât mai repede, deşi îmi dau seama cât de anevoioasă trebuie să fie documentarea propriu-zisă. Paradoxal, e cu atât mai dificilă, cu cât se apropie de prezent. Pentru că memoria contemporanilor e mai greoaie şi mai deficitară decât a celor vechi. Şi mai e dublată, presupun, şi de suspiciune. în orice caz, câteva proiecte similare ar aduce multă lumină în cercetarea secolelor care s-au scurs, lăsând urme încă nedescoperite, peste Moldova. într-o lume normală, oficialităţile ar trebui să se implice şi ele, stimulând asemenea proiecte de cercetare. Pentru că ele ne privesc pe toţi…

Ce este un nume, aşadar? Un martor al istoriei. Uneori singurul credibil.

Publicitate și alte recomandări video