Eminescu, Noica şi Mr. Nobody

După anii de puşcărie şi de domiciliu forţat, filosoful fiinţei româneşti, Constantin Noica a avut o revelaţie dintre cele rare pe care le poate avea cineva într-o viaţă: descoperirea manuscriselor lui Eminescu, aflate la Academia Română, acolo unde le depusese Titu Maiorescu, în anul 1902. Întâlnirea a fost asemenea unei cumpene a apelor pentru ilustrul gânditor. În laboratorul lui Eminescu, filosoful a identificat sursele unei autentice opere de reflecţie, ce avea să-i marcheze definitiv creaţia. Lucrările despre fiinţa românească, despre geniul limbii române ori despre miracolul eminescian îşi au originea în această binecuvântată întâlnire. Cultura naşte cultură, iar stăruinţa întru aceasta este chiar şansa noastră de a spune ceva lumii, credea Eminescu. În fertila listă a eminescienilor autentici intra astfel, pe calea regală, şi Constantin Noica. De remarcat faptul că filosoful nu s-a împăunat niciodată cu titlul de eminescolog, lăsând altora, mai pricepuţi ori mai orgolioşi, acest drept. Filosoful nu venea pe un teren viran în această nobilă întreprindere. Cercetate de germanistul Ioan Scurtu şi de istoricul Nicolae Iorga, la scurt timp după intrarea lor în circuitul public, manuscrisele eminesciene mai fuseseră văzute de Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Perpessicius ori de alţi cercetători mai mărunţi, care le judecaseră, fiecare, după priceperea, cultura ori sensibilitatea lor. Criticul Vieţii Româneşti s-a alarmat la gândul că oricine ar putea avea acces la mărturiile chinului creaţiei eminesciene ori la “molozul” din caiete, opunându-se ferm editării creaţiei postume ori valorificării notelor intime ale poetului. George Călinescu le-a cercetat cu aplicaţie, le-a integrat în biografia lui Eminescu şi în lucrările dedicate operei, însă nu a avut competenţa să descifreze cele aproximativ o mie de file din germană, şi nici generozitatea de a pătrunde în adâncul reflecţiilor fugare, neezitând să-şi afişeze complexul de superioritate faţă de unele texte, etichetate ca banale. Criticismul îţi poate juca uneori feste. S-a întâmplat şi altora. Nu şi lui N. Iorga, care a semnalat – primul – că în manuscrise, nu doar în poezia antumă ori în jurnalistică, avem mărturia majoră a măreţiei operei eminesciene. De altfel, istoricul a fost şi cel dintâi care a identificat organicitatea operei poetului, gânditorului şi ziaristului, fără nici un fel de complexe. În ceea ce-l priveşte pe celălalt mare critic literar român, Eugen Lovinescu, înclin să cred că modernismul său tezist-liberal, opus tradiţionalismului, adânc înrădăcinat în cultura noastră, l-a împiedicat să aibă acces la organicismul şi profunzimea cugetării eminesciene.

În buna tradiţie Iorga, gânditorul de la Păltiniş a înţeles că în faţa “miracolului eminescian” cuprins în cele 44 de caiete (aproximativ 8.000 de file) de la Academie, trebuie să ne încerce sentimentul de smerenie. Doar avem în manuscrise o moştenire cum nu au multe culturi. Începând din anii 1966-1967 şi până la sfârşitul vieţii, filosoful s-a dedicat în bună măsură pedagogiei popularizării creaţiei eminesciene din manuscrise şi dislocării inerţiilor de tot felul cu privire la valorificarea acestora prin facsimilare. Deşi Perpessicius trăia încă şi lucra la integrala eminesciană, C. Noica nu a încetat să militeze pentru o ediţie în facsimil, singura care îi putea pune pe români, dar cu deosebire pe tinerii cercetărori (obsesia lui pedagogică) în legătură netrucată cu laboratorul creaţiei eminesciene, în speranţa găsirii câtorva idealişti care să se lase ademeniţi de lucrarea sisifică a descifrării tuturor textelor şi a ordonării cugetării poetului. Noica era convins că doar pipăind textul eminescian vom avea acces la adevăratul Eminescu: “Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu tânăr în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta al haosului germinativ – (…), atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”. Iorga avusese intuiţia genială a unui “nou Eminescu” rezultând din manuscrise. Noica a avut revelaţia “omului deplin al culturii româneşti” şi a sperat că manuscrisele vor deveni bun public. Nu în forma tipărită, acolo unde miracolul se pierde parţial, unde textul devine egal prin standardizare, ci în facsimil. Nici măcar nu costa o avere operaţiunea. Pentru împlinirea gândului, filosoful a cutreierat ţara, a conferenţiat la Bucureşti, Iaşi, Sibiu ori Botoşani, a bătut la uşile potentaţilor mai mari sau mai mici, a clamat cu privire la inestimabila mină de aur din manuscrise. Ne-a transmis tensiunea gândului său cu privire la revelaţia omului de cultură Eminescu, a orchestrat gândirea românească şi cea a lumii despre măreţia culturii, a fotocopiat mai multe caiete eminesciene, pe care le-a dăruit Bibliotecii Astra din Sibiu etc. Pretutindeni a întâlnit un public entuziast, dar prea puţin sau aproape deloc soluţii. Nu s-a lăsat învins de fatalismul nostru oriental. A identificat cugetări adânci ori versuri geniale disparate, ce trecuseră neobservate de cercetătorii grăbiţi. A decis că Eminescu este, asemenea lui Goethe pentru germani, “… conştiinţa noastră mai bună. Caietele sale te petrec prin atâtea lumi ale gândului sau ale inimii, încât până la urmă ţi se întâmplă să vezi cum ceva ce voiai uneori să spui stă mai bine acolo. Când unui popor i se face un asemenea dar, trebuie să ştie să-l primească, cu tinerii lui cu tot”.

Au vibrat responsabilii culturali ori culturnicii din epocă la apelul noician? Mai degrabă nu. S-au întrebat dacă merită efortul, dacă nu sunt acolo cugetări neortodoxe, în raport cu canonul comunist, dacă nu mai poate aştepta; ori de ce să ne grăbim, să mai vedem, să mai cugetăm (în van, desigur). O cohortă de neica nimeni ori de nume consacrate în breasla scriitorimii l-au întâmpinat uimiţi (doar erau mai preocupaţi de propria operă) şi l-au amânat până la calendele greceşti. Paralizia decizională din regimul birocratic ultracentralizat, corupt şi laş. Pe toţi aceştia, gânditorul i-a numit cu termenul englezesc Mr. Nobody, din delicateţe, ca să nu le spună, neaoş româneşte, Neica Nimeni. Aceşti Nobody cu responsabilităţi difuze, dar din păcate cu putere de decizie, s-au tot opus. Ei îşi fac veacul, de nimeni stingheriţi.

Din când în când apare un Noica, pentru a le tulbura liniştea orientală. Ei merită numiţi şi apoi uitaţi. Despre epopeea lui Noica merită să ne amintim însă cu pioşenie. Pentru aceea că în întreprinderea lui pentru cauza lui Eminescu avem mărturia unei iubiri care transcende condiţiei lui umane, înnobilând un neam. Cât despre stăruinţa lui întru restituirea lui Eminescu cel autentic, putem să spunem că ea face parte din categoria gesturilor care întemeiază o cultură. Bref, o iubire care înnobilează un neam; o stăruinţă care fundamentează o cultură.

Mihai Dorin este istoric şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video