Feerie hibernală

Pe uliţa mare nu e nici ţipenie de om. Fuioarele de fum ale caselor semnalează că localnicii s-au tras deja la gura sobei. Acoperite de o pătură fină de întuneric, gospodăriile dormitează. Din loc în loc, sclipiri părelnice de lumină fulgeră de pe după garduri. Aproape de crucea din centru, un enorm bulgăre de strălucire intensă sparge pătura de negură. De la biserică la primărie, pe o distanţă de mai bine de doi kilometri, o minte odihnită de agronom cu studii la seral a plantat sute de instalaţii hibernale: cununi, ghirlande, perdele, stele, şnururi, ţurţuri. Stâlpii sunt încotoşmănaţi în plase luminiscente, iar în copacii doldora de beculeţe de pe marginea şoselei s-au camuflat trupele de gherilă ale unui comando de moş crăciuni cu ochi fosforescenţi şi traiste goale. Cârciuma e împodobită cu franjuri multicolori, iar în salcâmul din poarta cooperativei s-au cuibărit ca nişte rândunelele câteva sute de leduri. E feeric, e frumos, e inutil.

Din vreme în vreme şi tot mai rar, şoseaua e brăzdată de câte-o maşină prinsă la drum de căderea nopţii. Dacă priveşti cu atenţie, poţi vedea năuceala şoferului pietrificat momentan de revărsarea nefirească de lumină.

Moda iluminatului feeric de Crăciun a prins la sate mai ceva decât televiziunea cu lighean. De la an la an, edilii se întrec, în numele festivismului euro-naţional, să-şi împopoţoneze localităţile cu steaguri şi luminiţe. Dispensarul şi şcoala s-au desfiinţat sau sunt ameninţate cu dispariţia, dar nu-i nici o problemă pentru că locul vacant e deja ocupat de actul cultural-igienizant al luminilor de sărbători. E şi acesta, trebuie să recunoaştem, un soi de iluminism la care marii enciclopedişti francezi nu se vor fi gândit.

În sat nu e asfalt şi nici nu va fi. Apa curentă e un vis ferice, iar gazul nu se dă decât la butelie. De altfel, acestea sunt proiecte edilitare care pot costa de la foarte mult încolo fără a aduce beneficii imediate. Luminiţele nu costă la fel de mult. Cu nişte mărunţiş de câteva jdemii de euro se pot trage beculeţe până şi pe vârful Omu, numai să fi dus Ceauşescu curentul electric până acolo! Aşa e creştineşte, să se bucure şi fiii satului că vin Sărbătorile!

Spre deosebire de orăşeni, gospodarii satului nu ies la promenadă la ceas de seară şi nici nu se dau în vânt după aroma de vin fiert degustată sub perdelele de lumini care acoperă minicartierele de căsuţe destinate negoţului festiv cu păpică şi băuturică. În absenţa unei populaţii entuziaste, active şi cu ceva bănuţi de cheltuială, e greu de presupus publicul pentru care se vor fi organizat la sate glamuroasele festivaluri de luminiţe. Totuşi, e uşor de presupus ce alte motive îi vor fi mânat în luptă pe unii dintre edilii cu asemenea iniţiative.

În primul rând, se cuvine menţionat pronunţatul simţ estetic al acestor gospodari. În conjuncţie cu patriotismul, fineţea estetică dă mai lesne ghes împletiturilor tricolore de lumini. În plus, se iluminează tot, chiar şi panourile rutiere. În acest caz, mândria locală motivează grandoarea decorării în roşu, galben şi albastru. Dacă bradul vecinilor e de cinci metri, al nostru trebuie să fie măcar de şase. Dacă la ei s-au pus trei kilometri de leduri, noi vom pune măcar patru. Dacă ai lor au îmbrăcat primăria în lumină, noi decorăm cu beculeţe şi magazinul primarului.

În al doilea rând, trebuie subliniată ingeniozitatea întocmirii bugetului alocat ornamentărilor locale. La oraş, decorarea menită să taie răsuflarea marelui public e aleasă pe sprânceană, altfel cheltuiala riscă să treacă neobservată. Conform unei analize publicate de portalul pressone.ro, în marile oraşe ale României, cheltuielile cu târgurile de Crăciun oscilează între câteva sute de mii şi un milion de euro, iar în oraşele mai mici bugetul luminiţelor bate, în medie, până într-o sută de mii de euro. Milioane de euro se pot, însă, cheltui şi cu picătura, divizând în mii de sate nişte mici cheltuieli de câteva mii de euro. Tot ceea ce edilul are de făcut e să găsească soluţii pentru a justifica micile bucurii aduse consătenilor: luminiţe, daruri, colindători, vin fiert, mai multe luminiţe… Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci…

În sfârşit, la o privire mai atentă, se poate constata că există un raport de directă proporţionalitate între starea de sărăcie a locului şi numărul de candele prin care se măsoară intensitatea izvoarelor săteşti de lumină feerică. În unele din satele judeţului Vaslui, de pildă, primarii unor localităţi în care venitul pe cap de locuitor pare a tinde, ca şi temperatura, sub zero au făcut un evident exces de zel în a le semnala consătenilor magia luminoasă a sărbătorilor de iarnă.

Raţiunea şi bunul-simţ s-au retras de ceva vreme din această cursă naţională a iluminatului de sărbători, iar în locul lor s-au întronat kitschul şi mania grandorii. Un apel la firesc e deja inutil pentru a domoli goana după reni, moşi şi îngeri cu leduri. Nădăjduiesc doar că, în anii ce vor urma, unele locuri din România vor deveni vizibile şi din cosmos, să poată afla ceilalţi locuitori ai Căii Lactee ce frumoase tradiţii şi sărbători sunt pe la noi.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video