În Isarlâk

Încheiat în anul 1985, când nici un semn nu prevedea prăbuşirea comunismului, romanul Adio, Europa! este probabil cea mai curajoasă construcţie epică de la noi ce încearcă să sancţioneze un regim absurd, în care nu se mai pune preţ pe om, ci pe funcţionarea aberantă a unui mecanism politic ce se alimentează cu frica oamenilor, cu minciuna şi demagogia pe care le întreţine.

I.D. Sîrbu foloseşte strategia parabolei nu neapărat din prudenţă, căci vălul pe care îl aruncă asupra realităţii este suficient de străveziu pentru a nu deforma esenţial ceea ce acoperă, cât mai curând din nevoia de a respecta o convenţie care intensifică aspectul de avertisment al textului. Candid Dezideriu, „fost profesor de fostă filosofie idealistă”, care poartă în spate povara unei condamnări de zece ani pe motive, evident, politice, devenit între timp „inspector cu ortografia” pe lângă Combinatul de Panificaţie şi Vinalcool, are ridicola neşansă de a declanşa un şir de evenimente care, asemenea avalanşei, vor stârni altele şi altele şi tot aşa până ce cutremurul provocat se va apropia de vârful ierarhiei politice. Gestul personajului, în intenţie nevinovat şi firesc în orice lume normală (cum nu este cazul celei care a spus adio Europei) atrage atenţia prin efectul invers proporţional pe care îl stârneşte: el râde de faptul că pe unul dintre panourile publice numele lui Karl Marx este trecut în locul celui al lui Karl May, ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică. Numai că în lumea Isarlâkului, „cine râde îşi ia rămas bun şi de la trecut şi de la viitor”, constată înţeleptul şi proteicul Sommer la un moment dat.

Acţiunea (atâta câtă e) se petrece în Isarlâk, municipiu al provinciei Alutania, în care personajul narator este exilat. Faptul că întregul univers ficţional, oglindire a celui real, este unul turcit, îşi are semnificaţiile sale: Sublima Poartă dictează de undeva, de deasupra tuturor, Magnificul tronează într-un univers lipsit de omenie, împânzindu-şi autoritatea cu ajutorul omniprezentei Agii, Tutilă Unu, Tutilă Doi, Osmanescu, Caftangiu, poetul patriotard Omar Omarovici Kaimacov, Winter şi chiar Sommer sunt pioni mai mult sau mai puţin importanţi într-un sistem de factură totalitară în care nu cred necondiţionat, dar de care se tem şi cu ajutorul căruia, demonstrându-şi obedienţa, pot trage anumite foloase.

În locul vechilor tradiţii, al valorilor autentice guvernează lichelismul, corupţia, delaţiunea, intrigile mârşave, toate atribute ale unei lumi „turcite”, în care nu mai există nici un hiatus între realitate şi aparenţă, în care, de fapt, omul este silit să accepte aparenţa, neîndrăznind să străbată dincolo de coaja aparenţelor. „Omul nou”, rezultat al procesului de spălare a creierului cu detergenţii propagandei, acceptă acest lucru cu nesfârşită suficienţă, care merge până la mulţumirea de sine, hrănită de mândria de a participa la consolidarea unui sistem pe care nu îl percepe într-o lumină verosimilă. Acest proces de mancurtizare a individului, propriu oricărei antiutopii, este surprins cu maximă claritate, dar şi cu lucidă vervă satirică, de Ion D. Sîrbu: „Suntem cum suntem pentru că aşa am fost planificaţi să fim”, declamă ritos, cu un cinism îngrijorător, Osmanescu, bântuind gândurile personajului narator.

Candid Dezideriu este, de fapt, un raisonneur al normalităţii într-un context contaminat de boala totalitară a istoriei. Izolarea sa vine de acolo că el se încăpăţânează să păstreze nealterate principiile vechi ale Genopolisului, ineficiente în prezentul Isarlâkului. Prin urmare, el este un „utopic autocefal”, vină de neiertat, care îi fixează un statut de autist în lumea barbară la care nu aderă. Absurdităţii unui univers totalitar care reduce indivizii la simple rotiţe ale unui mecanism, el nu îi poate opune decât propria gândire neînregimentată, propriul sistem etic de la care nu abjură, dar acestea nu pot reprezenta decât forme de rezistenţă interioară, care îi înlesnesc un compensatoriu confort în faţa propriei conştiinţe. Numai că într-o societate ce valorifică doar virtuţile colective, individualismul devine o periculoasă formă de eschivă, ceea ce atrage şi urmările: Candid este nevoit să suporte toate consecinţele neaderenţei sale la realitate, ale lipsei cameleonismului, de la izolarea socială, până la pierderea mult iubitei sale soţii şi, în cele din urmă, la propria anulare ca individ (cel de-al doilea epilog al romanului, intitulat În loc de testament, similar cu finalul antiutopiei lui Orwell, ni-l arată pe nefericitul intelectual „autocefal” internat într-un ospiciu, scos, aşadar în afara vieţii, învins). De altfel, el are mereu conştiinţa că nu poate fi decât o victimă şi tocmai din permanenta conştientizare a acestui risc, asumat până la capăt, se iveşte tragedia sa. Romanul devine, astfel, şi un tratat de „victimologie”, presupusă ştiinţă mult mai potrivită în lumea deloc edulcorată pe care romanul o radiografiază. Este surprinsă aici, de fapt, tragedia în care istoria a aruncat, în secolul trecut, popoare întregi.

De aceea, romanul lui Ion D. Sîrbu merită citit şi cu un ochi căruia să nu-i scape aspectul de „carte de confesiuni” (sintagma îi aparţine chiar autorului), de avertizare, de încercare mai degrabă compensatorie, decât pragmatică, de demascare a unui regim absurd, în care sunt falsificate valorile care, secole de-a rândul, au călăuzit omenirea. Numai că discursul lui a fost receptat cu întârziere, într-o altă realitate, nu mai puţin ruinată, urmare a totalitarismului aberant radiografiat prin mijloacele ficţiunii.

Recitind cartea, am vrut să verific unele impresii legate de abuzurile retorice specifice unui discurs care voia, într-o perioadă a interdicţiei, să spună, sub forma alegoriei, totul. Am fost însă furat de alarmanta actualitate a romanului. Trăim în Isarlâk în continuare!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video