Jacko

Au trecut, iată, cinci ani de când Michael Jackson şi-a găsit, finalmente, liniştea. Ţin minte cum înainte de plecarea sa circul mediatic mondial ne sufocase cu dramoleta „Săracul miliardar nefericit” în care singurul negru de culoare albă cunoscut până acum de antropologi interpreta toate rolurile: copil abuzat, sclav muzical, Mozart de culoare, dansator genial, regele pop, falsul soţ al fiicei lui Elvis, mumie criogenată în viaţă, pedofil nedovedit de justiţie, retardat ascuns în Neverland, pradă inocentă a anturajului, miliardar falit, sociopat dependent de calmante şi, la final, tristă carcasă umană hăcuită cinic în mass media de monstruoasa curiozitate a publicului, aducătoare de audienţă şi de bani pentru oligarhii media de pe tot globul. Românii însă au avut un Michael Jackson al lor. Ia să ne aducem aminte:

Muzica occidentală a fost, în România lui Ceauşescu, unul dintre cele mai eficiente canale de sabotare a stupizeniei şi formalismului comunist, ideologie criminală şi stil de viaţă mincinos, artificial şi nesărat. În timp ce tovarăşii, luaţi de la coada vacii şi urbanizaţi forţat, ascultau folclor nou şi muzică uşoară (pentru că, în realitate, nici cei mai prostalani dintre activişti nu agreau cu adevărat muzica zisă „patriotică”), tinerii şi oamenii liberi erau la curent cu ce se întâmpla cu adevărat în lumea liberă din punct de vedere muzical. Emisiunile de rock şi jazz de la Radio Europa Liberă aduceau, pe unde scurte, un stil de viaţă şi o lecţie de democraţie al cărui potenţial subversiv nici nu-l bănuiau tovarăşii şi securiştii. Am ascultat primul disc (pentru mine!) al lui Michael Jackson, „Thriller”, probabil că la câeva săptămâni dupa lansarea sa oficială în Europa occidentală, la pickup-ul lui Radu Andriescu, prietenul şi colegul meu de clasă, căruia părinţii i-l aduseseră de la Viena. Era, cred, sfârşitul anului 1982 şi trebuie să spun că nu am fost prea impresionat de combinaţiile funky, pop şi soul în ciuda faptului că fusese detonată o campanie mondială pentru lansarea lui (de-aia bănuiesc că îl şi cumpăraseră părinţii pentru Radu). Noi ascultam progressive rock (Pink Floyd, Genesis, Yes) sau rock în toate formele (hard, rock’n’roll, jazz rock) şi îmi amintesc că ne-am uitat ca la o bizarerie la muzica lui Jackson (doar „Beat It” ni se părea mai comestibilă, pentru chitara lui Edie Van Halen). Cert este însă că, indiferent de gusturile noastre, Jacko a ţâşnit ca o vedetă planetară (de altfel, dacă nu mă înşel, „Thriller” este cel mai bine vândut album al tuturor timpurilor), iar genialul dansator, manageriat cu o mână de fier de producătorul Quincy Jones, mare compozitor şi interpret de jazz, a devenit starul muzical al mapamondului. Astfel că, în toamna anului 1992, când a fost invitat în România, am urmărit de la Paris, cu mare curiozitate, toată tevatura legată de venirea lui Michael Jackson în ţărişoara noastră.

În 1992, România era o ţară izolată internaţional după şirul de violenţe civile provocate de Ion Iliescu, cel care a instigat minerii infiltraţi de securişti pentru a-şi ciomăgi opozanţii. Eram priviţi nu numai ca o anexă impulsivă, greu de stăpânit a Moscovei (din cauza unui preşedinte care fusese instruit să fie o variantă locală a lui Gorbaciov), ci şi ca o ţară sălbatică dominată de violenţe, de orori legate de copiii din orfelinate, de sărăcie şi subdezvoltare. Astfel încât, pentru a mai atenua această imagine, echipa din umbră de la Cotroceni îl contactează pe un manager evreu de origine română, Marcel Avram, care avea acces direct la Michael Jackson pentru că lucrase în mai multe rânduri în staff-ul lui, să organizeze un mare show la Bucureşti cu vedeta planetară. Desigur că intenţia de a-i spăla imaginea preşedintelui român era mai mult decât transparentă. Ce e interesant la acest concert, care a rămas probabil cel mai mare şi mai de succes show prezentat până acum la noi, sunt detaliile. În ce mă priveşte, aş fi foarte curios să aflu pe ce filieră a fost contactat domnul Avram în condiţiile în care e de notorietate faptul că serviciile de spionaj româneşti conlucrau foarte bine în timpul dictaturii comuniste cu cele israeliene şi că mecanismul complex de făcut bani al Securităţii se sprijinea pe o mulţime de oameni de afaceri „occidentali” implantaţi de fapt de DIE. Pentru că detaliile financiare ale acestui concert au rămas destul de obscure, abia acum recunoscându-se, cu jumătate de gură, că statul român de atunci a considerat concertul ca fiind „de caritate” şi, pe cale de consecinţă, a plătit o mulţime de bani organizatorilor. Cât, din ce fonduri? – nu se spune, dar e limpede că aceste sume uriaşe nu apar în execuţia bugetară a anului 1992 fiind acoperite, probabil, din banii negri ai lui Ceauşescu.

Mai este apoi un detaliu. Simpatia excesivă a starului pentru copii, subiect controversat şi delicat, era bine cunos­cută de „băieţi” (semn că i se întocmise fişa prealabilă). Organizatorii l-au dus astfel, rapid, pe Michael într-un orfe­linat de copii, să-şi bucure ochii, la fel cum KGB-ul îl plimba propagandistic pe Andre Gide (homosexual decla­rat) prin cazarmele ruseşti exact când soldaţii îşi făceau duşul trezindu-i acestuia, după cum singur mărturiseşte în Jurnal, fiori.

Fostul preşedinte, astăzi echilibrat şi onorabil pensionar politic, îşi aminteşte despre starul american că era „om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumită inocenţă specifică copilăriei. S-a simţit extraordinar de bine şi se vedea că îi place această comunicare directă cu copiii şi căldura cu care copiii l-au întâmpinat” uitând să ne detalieze frumoasa coincidenţă a evenimentelor, şi din 1992, şi din 1996, cu interesele sale politice, ambele concerte fiind organizate de fapt cu o lună înaintea alegerilor prezidenţiale. Din fericire, Jacko nu a reţinut decât uralele celor 70.000 de tineri apolitici, dar iubitori ai muzicii sale, care simt, probabil, şi azi nevoia să-i spună, la cinci ani de la plecarea sa, „Dormi în pace!”

Publicitate și alte recomandări video