La mulţi ani, Măria Ta!

Pentru poporul nostru iubitor de simboluri şi ceremonii, imaginea regelui s-a suprapus peste cea a tânărului rigă din poveste, călare pe un cal alb, străbătând regatul pentru a plini norma de dreptate. Doar aceasta este raţiunea de a fi a oricărui rege. Aşa mi l-au descris  bătrânii ţărani din zona Cernăuţilor, cu ani în urmă. Ei păstrau ca pe o icoană secvenţa cu tânărul rege ajuns în Ţara de Sus, atât de vitregită de istorie, în anii războiului, după dezrobirea din iunie 1941. Aşa l-am văzut şi eu pentru prima dată, în fotografia lipită în spatele icoanei, acolo unde mama îl pusese, în chip tainic, după izgonirea sa din ţară. Cu imaginea lui în chip de icoană ne-am despărţit noi, românii, de România veche. Tânărul şi frumosul nostru rege (nimic mai rotund pentru memorie) devenea temei pentru viitor şi instrument de ”boicotare” a istoriei dictată de alţii. Treptat, regele a ieşit din istorie şi a intrat în mit. Nu ne-a fost uşor să-l regăsim, după două generaţii lipsă din lanţul continuităţii. Am desperat să văd proporţiile devastatoare ale ravagiilor comunismului asupra mentalităţii şi a conştiinţei istorice a românilor, dar fericit alături de cei un milion de conaţionali, care l-au întâmpinat pe rege în ziua de Paşte a anului 1991. Am înţeles atunci, mai bine decât în orice altă împrejurare, ca poporul e viu, pentru aceea că are capacitatea să-şi recupereze demnitatea şi simţul adânc al istoriei. Am fost fericit atunci, m-am lecuit de septicism şi mi-am recâştigat încrederea în neamul meu, încredere zdruncinată profund cu un an înainte, când cu strivitoarea alegere a comunistului Ion Iliescu cel fricos că regele i-ar nărui puterea pentru care urzise un complot şi o lovitură de stat sângeroasă. Un rege legitim versus un comunist înscăunat prin exact aceleaşi tertipuri ca în 30 decembrie 1947. Istoria părea să bată pasul pe loc: aceiaşi comunişti – plus fii lor, – care în 1946 îl îzgoniseră pe rege, prin lovitură de stat, se reînscăunau prin exact aceleaşi mijloace, în vârful puterii "întinate” de către Ceauşescu. Ce tristeţe! Noua Românie pornea cu stângul şi aşa a rămas. Dar nu poţi boicota adevărul la infinit. Vorba lui Abraham Lincoln: Poţi minţi un om o viaţă, poţi să minţi un popor o vreme, dar nu poţi minţi întreaga lume la infinit.

În ultimii şaptezeci de ani ai istoriei noastre, Regele Mihai este singurul şef de stat legitim, pentru că a fost înscăunat în conformitate cu legile seculare – vezi Constituţia din 1923, – prin voinţă naţională şi graţie divină. Când ne-am mai întâlnit de atunci încoace cu o conjuncţie astrală fericită, adică normală? Căutăm de atunci normalitatea ca pe o Fata morgana, negăsind-o şi neavând nici o şansă, pentru că perseverăm în ilegitimitate, pe căi rătăcite. Ne iluzionăm că timpul secular suportă orice: siluiri şi trădări. Ne amăgim, întrucât timpul istoriei fără Dumnezeu e o mişcare în cerc închis, deci o ratare perpetuă. Propun un exerciţiu la limită: să-i redăm Regelui Mihai tronul, fie chiar şi ca experiment. Mai avem timp, dar nu prea mult. Apoi să ne privim în suflet cu smerenie, pentru a ne înţelege istoria. Hai să încercăm asta, bărbăteşte! Ne-am putea astfel lecui de psihoza eşecului şi de complexul neputinţei care ne bântuie ciclic.

Mai suntem contemporani cu regele nostru. Ar fi un prilej astral să ne mântuim ca neam. Acordul adânc cu sufletul nostru şi cu istoria. Ce ocazie minunată să ne regăsim normalitatea! Cu un dram de inspiraţie şi ceva mai multă voinţă, cred că ne-ar ieşi.

Măria Sa Regele Mihai şi-a servit neamul cu demnitate şi cu încredere, fără să dispere şi fără să ne ceară nimic în schimb. Pentru că regele are menirea şi datoria de a sluji. Tot mai mulţi români au înţeles aceasta, dar ne-a lipsit geniul ca să metamorfozăm premisa în faptă. Avem destule exemple încurajatoare chiar în istoria noastră. Dacă la 1918 nu am fi înţeles aceasta, astăzi nu am fi existat,  probabil.

A rămas rege in pectore chiar şi sau tocmai în anii vitregi ai pribegiei lui şi ai risipirii noastre. Iar de acolo nu poţi să abdici decât cu riscul aneantizării. A fost, aceasta, suprema misiune a regelui: să slujeşti în inima ta inimile românilor care nu l-au uitat, dar şi a celor care l-au uitat. Ca un adevărat creştin.

Astăzi, regele nostru împlineşte venerabila vârstă de 95 de ani. Ani dăruiţi de Dumnezeu ca să vegheze şi, sunt convins, să ne ajute. Ce frumos ar fi să pecetluim centenarul Reântregirii alături de regele nostru, sub semnul Coroanei, adică din lăuntrul şi nu din afara istoriei!

La mulţi ani, Măria Ta! La mulţi ani, România! Când vom înţelege cât de profund suntem legaţi vom fi mântuiţi.

Mihai Dorin este istoric şi publicist