Metafore cu dinozauri

În limba presei actuale, dinozaurii sunt, spre deosebire de confraţii lor preistorici, creaturi metaforice pe care ziariştii le invocă ori de câte ori săpăturile în şantierul realităţilor cotidiene scot la iveală scandaluri în care sunt implicate unele din personajele vieţii publice.

Această desemnare animalieră stabilă în jargonul mediatic din multe părţi ale lumii este, după cum arată Andreas Musolff, profesor de comunicare interculturală la Facultatea de Studii Politice, Filosofie, Limbă şi Comunicare a Universităţii East Anglia din Norwick, produsul unui import din literatura ştiinţifică a secolului al XIX-lea. Termenul s-a naturalizat în limba presei (şi nu numai) în veacul de aur al ştiinţelor naturale, când marii vânători de fosile şi poveştile despre isprăvile lor minunate s-au răspândit, graţie telegrafului, în ziarele din toată lumea.

În presa românească, termenul pare să fi strecurat după 1850, adică în epoca de profesionalizare a scrisului gazetăresc. Mai întâi, dinosaurul a făcut carieră în rubricile de curiozităţi şi de diverse, după cum putem citi într-o „foaie bisericească, şcolastică, literară şi economică” intitulată Biserica şi şcoala (anul XXV, 8 nov./ 1 dec. 1901): „Dinosaurusul a fost cel mai mare animal antidiluvial. Profesorul universitar Reed a aflat în vara trecută în o vale secată a rîului Laranue (Laramie – n.r.) din America scheletul unui dinosaur, care este lung de 40 metri, înalt de 10,5 metri şi greu de 40 de măji metrice. Grumazul acestui colos a fost de 9 metri, ear’ coada de 15 metri. Capul, în raport cu corpul a fost foarte mic. Osul cel mai mic din acest schelet abia îl poate ridica un om”. Mai apoi, a făcut carieră metafora.

În studiul dedicat metaforizărilor din presa de limbă engleză, Musolff constată că analogia dinozauri – oameni (inclusiv instituţiile omeneşti) este îndeobşte întrebuinţată cu valoare depreciativă. Aşa cum un dinozaur are corp urieşesc şi creier relativ mic, se mişcă încet şi nu este capabil de adaptare rapidă la schimbările de mediu, fiind condamnat să dispară, tot astfel oamenii şi organizaţiile umane devin, pe măsură ce se măresc, entităţi îmbătrânite, greoaie, ineficiente, lipsite de iniţiativă şi de capacitate de adaptare. Destinul unor asemenea matahale e limpede: extincţia.

Aceleaşi atribute sunt, în linii mari, notate şi de specialiştii interesaţi de metaforele animaliere vehiculate în presa românească (a se vedea, de pildă, Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, 2001).

Totuşi, există cel puţin două deosebiri notabile între dinosaurii lor (desemnările metaforice din presa occidentală) şi dinosaurii noştri (desemnările metaforice din ziarele româneşti).

Puţine lucrări aplecate asupra limbajului presei comuniste evidenţiază faptul că maniheismul practicat în redacţiile luminate dinspre Răsărit s-a concretizat într-un cult instituţionalizat al violenţei de limbaj în care metaforei animaliere i-a fost rezervat rolul de căpetenie. Şi astăzi, instrumentalizarea politică a metaforei animaliere este evidentă în discursurile multor aleşi ai neamului, iar acest mecanism de ideologizare semnalează că lupu-şi schimbă părul, dar năravul grăitoriu niet. Vorba ceea: fiecare pasăre pe limba ei piere.

Ca şi alte cuvinte desemnând oameni-animale, metafora sauriană preluată din Vest a fost prelucrată tovărăşeşte cu unelte aduse din Est, înşurubându-i-se ura de clasă în osatură. Dacă urmărim stenogramele parlamentare, observăm că metafora dinozaurilor e folosită fără întreruperi, iar prezenţa clişeului de odinioară în cuvântările de azi ne permite să ne închipuim că bunele maniere discursive deprinse la şcoala de partid nu au fost date uitării, ci predate cu evlavie noilor generaţii de aleşi.

A doua deosebire a strâns legată de prima şi am putea să o denumim „uz metaforic ipocrit”.

În aparenţă, pentru un personaj din viaţa publică e de rău să fie etichetat ca dinozaur, pentru că dinozaurii sunt percepuţi mai rău decât Gică Contra. Dinozaurii sunt anti, retro şi împotrivă. În cârca lor masivă şi deloc predispusă la modificări rapide – fiinţele mari şi impozante au nevoie de timp – sunt puse toate relele din ţară. Mintea lor înceată şi miezoasă ca o nucă seacă nu e aptă să priceapă că timpul aduce schimbări, iar schimbările sunt duşmanii de moarte ai oricărui reptilian imens. Altfel spus, în uzul de suprafaţă, de înfierare cu mânie proletară, metaforele cu paleozauri sunt de rău.

Conotările de adâncime indică altceva, anume că transformarea în dinozaur a omului cinstit, onest şi sărac e de bine spre foarte bine. Un dinozaur e o creatură mare-mare, iar mărimea contează. Cu cât animalul e mai mare, cu atât mai mare e arealul pe care acesta îl controlează şi îl domină pentru a-şi procura resursele necesare întreţinerii vieţii. Numai cine are o moşie cât o împărăţie se poate numi, cu adevărat, dinozaur.

Apoi, o fi el colosul lent şi încet la minte, dar trăieşte mult şi o duce bine. Pe dinozauri numai o catastrofă planetară îi poate şterge de pe faţa pământului, nu fitece breaking news, ştire pe surse sau zvon lansat de vreun mărunţel al zilei.

Amu, să punem în balanţă calităţile metaforice esenţiale ale dinozaurului românesc: masiv, teritorial, dominator, longeviv, greu de anihilat şi defectele sale aparente: mare, greoi, lent, prost, inutil, desuet.

Înţelegeţi? E în natura lucrurilor să nu se pună nimeni cu dinozaurii. Îi bârfim doar, din când în când.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi