Păcătosul alunecos

Nu e vorba neapărat de religie, dar tot despre un fel de educaţie. Sau de o lipsă a ei. Termenul din titlu este o calchiere din engleză: slippery sinner ce înseamnă de fapt un om care nu este în stare să-şi recunoască vina ori greşeala şi face în aşa fel încât să "alunece" pe lângă pedeapsă, să scape cu faţa curată în mod necinstit. Cred că deja m-am făcut înţeles.

Sunt exemple pretutindeni de asemenea indivizi, iar numărul lor creşte vertiginos an de an odată cu înaintarea noilor generaţii şi educarea lor în spiritul "Lasă, mamă, n-ai greşit tu, n-ai nicio vină, ligheanul cu ouă a stat în calea ta, el trebuie pedepsit…".

Greşeala e un păcat, un lucru rău, o întâmplare nefericită pe care ai provocat-o tu sau altcineva din neatenţie, neştiinţă, prostie sau intenţionat, cu rea voinţă etc. În univers orice greşeală se pedepseşte şi cine suntem noi, oamenii, să facem altfel? Copiii care au greşit şi nu au fost pedepsiţi nici măcar cu un cuvânt, vor deveni păcătoşi alunecoşi care vor încerca mereu să fugă de responsabilitatea greşelii şi să păcălească evidenţele.

Greşiţi, oameni buni, greşiţi că nu vă pedepsiţi copiii şi nu sunteţi persistenţi în pedeapsă, că nu le daţi de înţeles măcar o fracţiune de idee că ceea ce au făcut a fost eronat. Când îi protejezi atât de mult îl pedepseşti la nefericire. Copiii răsfăţaţi sunt mai nefericiţi decât cei săraci lipiţi pământului pentru că se ciocnesc mereu de propriile limite, nu de cele impuse de alţii.

Da, este frustrant, doare al naibii de tare, e un sentiment îngrozitor, dar această suferinţă e ca foamea, te curăţă de toxine, e ca focul, te dezinfectează. Nu trebuie să te dai cu capul de pereţi, să te tai cu lama, să te arunci de pe un pod, chiar aşa nu, dar nici să te faci că plouă şi să rămâi cu sentimentul că deh, a fost doar o întâmplare nefericită, dracu a pus victima să stea în faţa maşinii mele pe contrasens? Alţii au omorât milioane de oameni… Toate trec, şi poate că nici măcar eu nu sunt de vină, ci mama care m-a făcut…

Asumarea greşelii este una dintre cele mai mari dovezi de superioritate umană pe care o poate avea cineva. Şi ea poate fi făcută într-o sumedenie de feluri onorabile, pentru a ieşi totuşi în final cu faţa curată.

Când se vede clar că unu plus unu fac doi, iar tu te găseşti la intersecţia lor, cu musca pe căciulă, pleacă-ţi fruntea şi recunoaşte, e mai onorabil decât să încerci să spui că nu ai fost acolo, că e altcineva de vină, că nu erai în apele tale, că zodia te-a împins, că ai fost puţin bolnav şi câte şi mai câte, şi să transformi totul în circ dezgustător…

Da, uneori suntem slabi, proşti, stângaci, nepricepuţi, neatenţi. Chiar suntem, e imposibil să nu fim. Cine pretinde că nu e niciodată astfel e cu adevărat un prost, şi încă unul permanent… Nu trebuie să ignori momentele astea, să le treci cu vederea, să le bagi sub preş ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Ele apar tocmai pentru că e nevoie de ele, fiind nişte lecţii gratuite şi usturătoare de viaţă. Şi n-ai încotro: iei găluşca cu polonicul, o bagi în gură oricât de mare e şi o înghiţi cu totul, sau apuci fundul din faţa ta cu ambele palme, ca şi cum ar fi obrazul iubitei tale din adolescenţă, şi îl pupi cu sete aşa cum pupă o babă icoana în sfânta biserică, şi spui cuvintele magice: Am greşit, iartă-mă, am fost un bou!… Asta ca să te poţi ridica din nou în picioare ca om nu ca zdreanţă.

Din păcate, însă, azi e la modă orgoliul nemăsurat, cine se bate până în pânzele albe pentru cauza lui pierdută e un erou, e un exemplu, iar acela care e în stare să se urască pe sine pentru că a comis o eroare e un "loser". Şi cu cât înaintăm spre viitor, cu atât parcă onoarea devine o substanţă din ce în ce mai diluată. Omenirea se leapădă de onoare ca de o platoşă grea şi sâcâitoare. Până şi popoarele care se mândreau cândva cu sentimentul onoarei, astăzi se complac în nimicnicii.

Amplele mişcări de stradă din ţara noastră, de exemplu, gem de păcătoşi alunecoşi deloc onorabili. Din toate taberele.

Da, guvernul s-a comportat execrabil, ca şi cum ar fi fost singur pe lume. Asta a fost o greşeală. Nu era mai simplu să recunoşti din prima că ai greşit, că felul cum ai procedat a fost poate eronat şi apoi să-ţi îndrepţi greşeala, fără să se ajungă la oameni răciţi, copii bolnavi de la atâta stat în frig în cârca părinţilor, sute de ore de vorbit rahaturi la televizor pe seama "evenimentului" şamd? Nu cu umilinţă, nu trebuie să fii umil când recunoşti că ai greşit, ci să îţi păstrezi onoarea…

Sau, tu, ministru de justiţie, care ai tratat jurnaliştii ţării tale ca pe nişte cerşetori de la mitropolie, recunoaşte că ai greşit. Nu era mai simplu să îţi ceri scuze pentru felul în care ai ţinut să te manifeşti şi să stabileşti o nouă conferinţă de presă în care să fii respectuos? Fără să te umileşti, ci cu demnitate.

Tu, preşedinte, care trebuie să faci tot posibilul ca în ţara ta să fie pace şi linişte, care trebuie să îi aduni pe toţi în jurul mesei rotunde şi până nu găsesc o cale de împăcare să nu-i laşi să plece, ai greşit pentru că ai luat partea cuiva. E clară greşeala, şi totuşi nu o recunoşti.

Voi protestatari care nu aţi votat şi care acum ieşiţi cu mic cu mare la înaintare. De ce nu recunoaşteţi că aţi greşit şi că situaţia poate vi se datorează tocmai vouă? Recunoaşte, pedepseşte-te, iar data viitoare nu mai greşi…

Mecanismul psihologic e ciudat: respectivul simte că a dat-o-n bară şi, în loc să investească un minimum de energie în retragere, investeşte o întreagă avere în atac, de parcă această înfrângere ar însemna moartea. E ca un arc care se întinde dincolo de limitele lui şi care nu e deloc firesc, ca un declic care trebuie să se întâmple, dar care nu se mai întâmplă. Şi care nu rezolvă nicio situaţie, niciodată…

Nu purificare à la Dante, dar măcar o "cursă" pe "Calul Bălan", à la Ion Creangă…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video