Relativ nemuritori

Mă fascinează gândul că în cea mai mare parte a istoriei vârsta reală a omului nu era cunoscută, nu era socotită. Cel puţin nu conştiincios, şi totul din acest punct de vedere era relativ. Şi astăzi este, dar atunci era mai mult…

În Biblie, de pildă, se pomeneşte de oameni care trăiau sute de ani, dar după ce măsurători? Se ştia cu destulă acurateţe când era iarnă şi vară, deci se socotea în anotimpuri, dar evidenţa efectivă a vârstei era greu de ţinut. Nimeni nu ştia pe ce dată anume s-a născut. Ştia doar de la părinţi că era vară sau iarnă, deşi chiar şi aceste anotimpuri erau uneori întrepătrunse. Aşadar, când aproape nimeni nu ştie să scrie sau să socotească, cum poţi afla câte ierni sau veri au trecut de când ai venit pe lume? Dacă le socoteai în nuci, pierdeai nucile sau ţi le mâncau şoarecii, în pietre nici atât, nici cu dungi în grindă nu ţinea pentru că putea să ardă casa. Este oarecum de înţeles uşurinţa cu care i se atribuia cuiva calificativul de nemuritor. La speranţa de viaţă de atunci, cine depăşea 40, 50 de ani era considerat veşnic. Dacă îşi mai şi schimba locaţia sau mureau toţi cei care puteau fi martori ai vârstei sale, devenea sfânt cu acte în regulă. Nu aş fi surprins însă să aflu că, după anumite măsurători actuale, Moise să fi trăit doar 50 şi ceva de ani, Adam şi Eva cam la fel. Cu zeii, ce să zic, or fi fost nişte nonagenari celebri…

Prin urmare, singura clasificare în funcţie de vârstă era copil, tânăr, vârstă medie, bătrân şi, evident, nemuritor. Noi ştim că Ştefan cel Mare a trăit între anii 1438 şi 1504, dar această socoteală este aproximativă. E foarte posibil să fi trăit mai mult sau mai puţin, iar, dacă nu erau cronicarii care să-i fie martori literaţi, şi nu murea brusc, exista riscul să devină şi el sfânt de pe atunci.

Astăzi, în schimb, suntem din ce în ce mai legaţi şi dependenţi de ştiinţele exacte, în special de statistică. Sărbătorim zilele de naştere cu sfinţenie, plângem sau râdem la împlinirea anumitor vârste sensibile, rezervăm mese la restaurant, ne punem memento pe telefon şi încercăm din răsputeri să ne trăim „etatea”, să nu fim ridicoli. Dar cândva toată această „tevatură” nu exista.

Azi orice om are o vârstă pe care o cunoaşte şi ştie precis că e muritor (deşi speră în sufletul lui până în ultima clipă să nu fie). Ba chiar devenim, datorită sau din cauza progresului şi acurateţei de neiertat a ştiinţelor, din ce în ce mai muritori, sentimentul morţii fiind reactualizat în fiecare an când individul îşi sărbătoreşte atât de exact şi cu atâta masochism ziua de naştere.

Suntem întrebaţi de vârstă la poliţie, la şcoală, la spital. Este un stigmat care ne urmăreşte toată viaţa şi care merge într-un singur sens. E o cucerire a modernităţii şi o pierdere a spiritului. Dacă nu ştii câţi ani ai, poţi fi arestat preventiv drept pericol social. Pentru că trebuie să se cunoască clar nişte lucruri în societate: copiii se dau la şcoală de la 7 ani, bărbaţii se pensionează la 65, femeile la 63 ş.a.m.d. Totul este cuprins strict între nişte parametri clar definiţi. Cine oare era în stare să calculeze aceste sume acum 2000 de ani?

De Revelion sărbătorim cu artificii şi tone de şampanie trecerea în „noul an”, dar cui în afară de umanoizi îi mai pasă de această trecere matematică?

Pe foarte mulţi timpul îi presează incomensurabil. Faptul că sunt sau devin conştienţi de vârsta lor în mod constant îi afectează drastic. Nu mai trăiesc, ca în trecut, suspendaţi temporal. Să ştii că ai împlinit un anumit număr de ani e o sentinţă de fiecare dată, lucru care oboseşte treptat şi generează aproape firesc sentimentul de saturaţie. De aceea poate oamenilor foarte bătrâni, de peste 85 de ani, care îşi doresc să moară, nu poţi să le mai urezi „La mulţi ani!”. E ca o glumă proastă…

Omul modern este bântuit de prejudecăţi izvorâte din statistică, iar vârsta este una dintre cele mai penetrante. Am văzut o secvenţă dintr-un film deunăzi în care un tânăr se plângea altuia că cel mai bun prieten al său din copilărie s-a însurat cu maică-sa. „Ei şi?”, ar spune omul arhaic, „ce-i cu asta? Dacă se potrivesc…”. Mai ales acum când sunt peste tot în lume atât femei, cât şi bărbaţi care, ajutaţi de chirurgia plastică, ar înşela estimările oricărui arhaic. Aceşti oameni nu au vârstă, arată şi se comportă de parcă nu au buletin şi nici nu au nevoie de el, ei sunt nemuritori.

Se pune atât de mare preţ pe anii de viaţă acumulaţi, încât înclin să cred că va exista un moment în istorie în care vor conta şi minutele pe care le ai împlinite judecând din secunda în care ai văzut lumina zilei. Acestea vor avea o influenţă covârşitoare asupra carierei şi comportamentului nostru. Statistica se va impune mai mult şi vom putea într-o zi să calculăm cu şi mai mare exactitate vârsta pentru că în modalitatea actuală încă se strecoară erori… De pildă, teoretic vorbind, suma zilelor care formează un an face imposibilă situaţia ca ziua cuiva de naştere să cadă în exact aceeaşi dată calendaristică. Ea variază şi ne putem astfel trezi că suntem mai tineri sau mai bătrâni decât ştiam.

Aşadar, de-acuma când vă mai întreabă cineva câţi ani aveţi să daţi un răspuns relativ: cu plus/ minus.

Publicitate și alte recomandări video