Spiritul altui loc

Întâmplare deunăzi cu o veche cunoştinţă (de buna credinţă a căreia n-am avut niciodată prilejul să mă îndoiesc: precizare care îşi vădeşte îndată rostul). Lucrurile au loc în Bălţiul zilelor noastre. Scriu al „zilelor noastre” şi mă suprind că am avea nevoie de un nou Geo Bogza ca să ni-l descrie; nu neapărat la fel de expresiv, dar numaidecât riguros, cu toată atenţia cuvenită amănuntelor. Pentru că oraşul acesta imens, placid – păstrând ceva din imobilitatea funestă a stepelor – e o entitate aparte. N-ai, aparent, niciun motiv să-l scoţi din seria noastră urbană: e şi el compus din case şi străzi, pe care mişună automobile şi oameni. Dar cât de mult face infrastructura un oraş? Nu întreb bine: mă refeream la spiritul locului. Şi la Bălţi, pe inextricabile căi sugestive, te izbeşte alteritatea. Nu ştiu cum se adună senzaţia asta, din ce irizează. Ce ştiu e că atunci când se face simţită, e deja demult instaltă: ca o boală care se anunţă abia după ce te-a invadat şi n-o mai poţi remedia. Metaforizez – dar în siajul unei certitudini pe care o am, la rându-i, dintr-o experienţă directă. Feţele sunt recognoscibile, portul la fel, după cum familiar e totul aici: peisaj, arhitectură, coline sau depresiuni. Atâtea alte oraşe de la noi arată la fel. Ray Bradbury, mi se pare, avea o povestire bazată pe ideea înstrăinării progresive, sub ochii încărcaţi de perplexitate: chipul drag îşi pierde treptat trăsăturile atât de cunoscute, se înstrăinează văzând cu ochii. Nu-mi mai amintesc cum se numea. Dar sinistra senzaţia de, cum să spun?, defamiliarizare în timp real o ţin minte bine.

Este însă o experienţă care nu se poate rutina, care nu-şi pierde nicicând din acuitate. Cu care, prin urmare, nu te poţi obişnui: eşti mereu în alertă. Surdinizată, adevărat, dar nu mai puţin acaparatoare. E starea, presupun, pe care o trăiesc asediaţii – terorizaţi de sentimentul fragilităţii aparenţelor, a precarităţii echilibrului din jur, care se poate oricând nărui. Să revin la întâmplare. E banală până la reflex – din şirul unor automatisme pe care memoria, de obicei, nu le înregistrează. Cine n-a mers vreodată la magazin? E cam la fel cu a răsuci cheia într-o broască… Cu o deosebire totuşi de principiu în cazul de faţă. Cunoştinţa intrase după pâine şi a cerut, jovială cum îi este felul, „din astea de trei şi cincizeci”. O regulă de aur a comerţului de pretutindeni îţi cere parcă să faci prompt hatârul clientului. Pentru folosul practic că plăteşte. La Bălţi regula asta cunoaşte un halucinant amendament politic, devoalând totodată şi o servitute incredibilă, un soi contorsionat de sclavie morală, căreia îi consimţim cu docilitate şi acum, după zeci de ani de independenţă.

Ca să nu lungesc prea mult vorba: vânzătoarea s-a făcut că plouă. Cunoştinţa insistând, în cele din urmă a silabisit: „Ne panimaiu!”. Iar când i s-a arătat spre raft prin semne, fiind astfel constrânsă să perceapă mesajul, a privit-o metalic în ochi şi i-a spus tărăgănat, cântărind parcă fiece silabă, de la o înălţime care nu putea fi decât a condescendenţei: „Gavarite pa ruski! Mî ne imeem prava obslujiti teh, kto gavarit po moldavski!” Aud? – făcuse cunoştinţa mea ochi mari. Nu aveţi dreptul să-i deserviţi pe cumpărătorii care vorbesc româneşte?!

Intrigat şi nevenindu-mi a crede că paranoia muscalilor poate ajunge până aici, am făcut eu însumi experimentul, în câteva alte magazine şi localuri: reacţiile s-a dovedit aceleaşi, tratamentul la fel. Iar o vânzătoare mi-a şoptit – de necrezut! – că au instrucţiuni exprese de la patron în acest sens… Paranoia e deci cu program, şovinismul se manifestă aici cu sistem, până în ultimul amănunt, într-un fundal de care autorităţile par că nu au ştire. Iată carevasăzică cum stăm. Opriţi chiar la noi acasă să ne folosim graiul, străini într-un oraş care îşi exhibă cinismul şi are tupeul grotesc să-şi revendice autarhia. În Bălţi e spitirul altui loc.

Publicitate și alte recomandări video