Stilul savuros (I)

Faima lui Al. O. Teodoreanu s-a ţesut mai cu seamă în jurul reputaţiei de bon viveur şi de neobosit călător pe tărâmurile de legendă ale boemei. Călinescu (1982, p. 776-779) îl consideră pastişor iscusit, umorist în tonuri caragialeşti, parodist cu repertoriu bogat şi „gastronom şi oenolog luminat”. Adunate postum în volume (Gastronomice, 1973; De re culinaria, 1977), cronicile sale gastronomice compun – dacă se iau ca repere vremurile de cumpănă (marea criză economică dintre 1929 şi 1933, regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, cel de-al doilea război mondial, instaurarea comunismului în România) în care au fost publicate – un singular şi aproape neverosimil foileton de erudiţie şi bun-gust.

Autorul scrierilor avea, de bună seamă, conştiinţa contrastului dintre luxurianţa universului reprezentat în plan discursiv şi vitregiile din anii de dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial, aspect pe deplin dovedit de următorul comentariu: „Pe vremurile acestea de restrişte, şomaj şi lipsuri de tot felul, cînd pînă şi pînea noastră cea de toate zilele a luat culoarea mizeriei (neagră), înscrierea unei asemenea rubrici programatice în paginile unei reviste literare apare, la prima vedere, ca o blamabilă absurditate, dublată de o forte-doză de indelicateţă. Să faci analiza chimică a sosului rèmoulade sau ravigote, să descrii cu amănunte cum se prepară un salmis de fazan sau un sitar à la chasseur, să întîrzii în comentarea succesiunii vinurilor la o masă de amatori, cînd invalizi de război de-abia găsesc un pumn de fasole să-l arunce în oala în care fierbe apă chioară şi cînd intelectuali de seamă nu riscă să comande o cafea turcească înainte de a-şi pipăi de două ori buzunarele în care suflă vînt, ar constitui un inconştient şi periodic sadism grafic, de care eu unul nu mă simt capabil. Prin urmare, nu reţete de mîncări va găsi cetitorul în această rubrică” (Teodoreanu, 1977,p. 9).

Prin plasarea în dezacord faţă de cotidian, cronicile gastronomice devin mizanscene şi embleme ale unei altfel de lumi, o lume a cuvintelor spirituale şi a referinţelor livreşti, o lume dominată de imaginaţia şi erudiţia cronicarului, o lume stăpânită doar de retorica fastuoasă a abundenţei. Ca şi în savanta fiziologie a lui Brillat-Savarin, în foiletonul gastronomicelor lui Al. O. Teodoreanu se conturează o dioramă în care primează reflecţiile asupra gustului.

Când şi când, autorul se pogoară în concret, pentru a cizela şi mai bine basorelieful consideraţiilor asupra gustului. Într-o schiţă intitulată Gările noastre, după ce elogiază bucătăria şi vinurile de soi cu care se mândresc francezii din Dijon, gastronomul execută un plonjon satiric în real: „Despre toate acestea vorbeam cu amicul meu francez în încăperea sordidă care servea de restaurant unei gări de capitală de ţinut românesc, înconjurată de podgorii vestite. Nouri de muşte se abăteau asupra galantarului cu geamuri murdare, de unde chelneri soioşi şi ostili ridicau felii de salam uscat şi alte scârbe, pentru a le servi apoi, într-o veselă respingătoare, clienţilor resemnaţi. Feţele de masă şi farfuriile leproase îndreptau spre greva foamei şi apetitul cel mai robust (…). În pahare groase, din sticlă ordinară, verzuie, ni s-a servit o băutură fantezistă, făcută din struguri, e drept, dar care aducea cu vinul cam cît aduce cantalupul cu bicicleta şi bicicleta cu revolverul.” (Teodoreanu, 1977, p. 16). Alteori, ceremonialul culinar şi eticheta la masă fac obiectul unor schiţe umoristice memorabile (Instantanee, Teodoreanu, 1977, p. 120-122) sau prilejuiesc legiferări urzicătoare (Ţinuta) ce rezonează cu vechile manuale de moravuri şi bune maniere, precum Hristoitia lui Anton Pann.

Verva şi cunoştinţele enciclopedice ale gastronomului imprimă crochiurilor un aspect mozaicat. În cultura română, precursorul notabil al acestei maniere erudite de a scrie este Alexandru Odobescu.

Din punct de vedere structural, textele sunt creaţii realizate asemenea ingenioaselor pièces montées şi au o construcţie multistratificată, dezvoltată prin aranjarea meşteşugită a diverselor secvenţe care alcătuiesc întregul.

În centrul eşafodajului discursiv se află mai mereu o scenetă şi/ sau o reţetă pe care autorul le prezintă cu umor.

În unele montaje, scenariul este configurat ca povestire sau ca amintire. Textele în care sunt înşirate istorii cu tâlc ale alimentelor şi băuturilor (Sarmalele, De la bobiţă până la pahar, Teodoreanu, 1973) se solidarizează cu cele în care trecerea timpului este fixată din unghiul subiectiv al amintirilor, caz în care autorul mizează pe potenţialul confesiunii (Bufet rece, Teodoreanu, 1977, p. 74-78). De altfel, memorialistica şi epistolarul (Cartofii prăjiţi, Răspunsuri cetitorilor, Teodoreanu 1977) sunt substanţe literare frecvent uzitate în prepararea delicateselor textuale. Aceste registre ale intimităţii, fie genuine, fie imaginare (Pârjoale moldoveneşti; Gratinaj, Teodoreanu, 1973), facilitează, prin înlănţuirea de secvenţe memorabile, realizarea unei panorame a gustului. (continuarea în ediţia din 22 ianuarie 2015 a Ziarului de Iaşi)

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video