Telerealitatea

În dicţionarul de neologisme alcătuit de Florin Marcu şi Constant Maneca, prefixoidul TELE – este definit ca element de compunere savantă cu semnificaţia „(de) la distanţă”, „prin intermediul televiziunii”. Ar fi bine să adăugăm că cea de-a doua semnificaţie derivă din prima, din moment ce, conform aceluiaşi dicţionar, substantivul televiziune are, ca prim înţeles, sensul „tehnică de transmitere la distanţă a unor imagini în mişcare”. Întrucât cele două semnificaţii concurente se despart una de cealaltă pe zi ce trece, în alte dicţionare este realizată deosebirea între TELE¹– „de la distanţă” şi TELE²– „prin intermediul televiziunii”. În rândurile care urmează, ne vom interesa de cea de-a doua ipostază a prefixoidului.

Nu trebuie să căutăm prea mult dovezile că românii sunt mari consumatori de televiziune. Conform unui Barometru de Consum Cultural realizat anul trecut de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, aproximativ 90% dintre respondenţi au apreciat că televiziunea este o sursă importantă de informaţii. Prin contrast, aproape 80% dintre cei intervievaţi au declarat că n-au trecut pe la bibliotecă în ultimul an, iar cei ce au afirmat că nu au văzut în ultima vreme cum arată pe dinăuntru un muzeu formează o majoritate de 70%.

Tabloul conturat de astfel de date statistice e următorul: sub presiunea mirajului televizual şi a accesului la internet, mulţi dintre români preferă un regim sedentar de viaţă informaţională. Se creează, astfel, o masă consistentă de telectuali, adică de persoane care îşi formează „de la distanţă” o imagine despre lume, iar această imagine este rodul dependenţei cotidiene de televizor şi de computer.

Cu alte cuvinte, omul zilelor noastre e un tele-spectactor prins în plasa de păianjen a iluziei că televiziunea şi internetul oferă întotdeauna o descifrare credibilă a ceea ce se întâmplă. Bine aţi venit în telerealitate!

Văzută şi consumată de la distanţă, realitatea nu pare cu nimic diferită faţă de filmul preferat. Ca în toate artele spectacolului, gustul este suveran în telerealitate şi nu este lipsit de interes să constatăm că s-au configurat deja patternuri ale gustului public. Într-un univers dominat, conform audienţelor, de telenovele, concursuri de talent, emisiuni mondene şi talk-showuri, românii au descoperit savoarea altor soiuri de seriale, telejustiţia şi teleguvernarea, care îmbină în chip eficient trăsături ale dominantelor amintite: sunt dramatice şi soft aidoma telenovelelor, sunt interactive asemenea concursurilor de talent, au personaje care plac sau displac publicului şi fac lesne obiectul unor deversări enorme de vorbărie, aşa cum se întâmplă în emisiunile mondene şi în talk-show-uri.

Iată cotele de „audienţă” ale telejustiţiei, aşa cum apar ele în Barometrul Încrederii în Instituţii, realizat în luna martie a acestui an de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES): 77% dintre persoanele intervievate au o părere bună şi foarte bună despre faptul că, în ultimele luni, mulţi oameni politici sunt acuzaţi de corupţie, arestaţi preventiv şi, eventual, condamnaţi, iar 57% dintre participanţii la studiu apreciază că sunt interesaţi şi foarte interesaţi de transmisiunile pe tema arestărilor şi condamnărilor.

Datele despre impactul serialelor de teleguvernare le putem culege din sondajele privind notorietatea politicienilor. Prin februarie, cred, se publica un clasament potrivit căruia pe primul loc în topul încrederii de care se bucură un politician figura preşedintele Klaus Iohannis, cu o cotă de piaţă de 64,6%, urmat de starul cel mai longegiv al acestor clasamente, guvernatorul Mugur Isărescu (42,1%) şi de premierul Victor Ponta (24,5 %).

Între timp, preferinţele se vor fi schimbat, poate, însă ceea ce ne interesează să arătăm e că figurile centrale în preferinţele cetăţenilor, Preşedintele, Guvernatorul şi Premierul, joacă zi de zi – asemenea actorilor din foiletonul-mamut „Tânăr şi neliniştit” – într-un serial de teleguvernare de mare succes. Faptele, comportamentele şi spusele acestor eroi furnizează, seară de seară, o întreagă industrie de emisiuni colaterale. Dacă ar fi să ia cote-parte din toate producţiile în care apar, cei trei magnifici şi suitele lor de adjuvanţi (nu mă refer la persoane, ci la roluri) ar încasa sume hollywoodiene.

Dezvoltate în siajul unor modele deja întipărite în gustul comun, telenovela şi emisiunea de bârfe, serialele de telejustiţie şi de teleguvernare au împrumutat de la speciile deja naturalizate trăsătura inconfundabilă a telescandalului. Dacă ceea ce se petrece în telerealitate nu e scandalos, serialul nu are chichirez. Dar aceasta e deja altă poveste. Şi-am încălecat pe-o căpşună, bucuros că aţi citit această teleminciună.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi 

Publicitate și alte recomandări video