Un cataclism mental

"Au fost zile cînd, prins de valul ameţitor al entuziasmului provocat de emulaţia stîrnită de Noica, împărtăşeam iluzia că nu există decît o singură cale – salvatoare – din capcana sufocantă a acelui real: cultura. Au fost zile cînd, îmi spuneam alături de un Kierkegaard, bunăoară, că «oamenii nu ştiu să se folosească de libertăţile pe care le au: în locul libertăţii de gîndire ei cer, drept despăgubire, libertatea cuvîntului». Aş putea spune acum, judecând lucid, că mă înşelam; trăiam astfel doar în provizoratul unei fiinţări oarbe, în acea palidă, atonă şi inconsistentă stare declanşată şi alimentată doar de instinctul supravieţuirii. Trăiam starea cînd contemplam inert insuportabila inconsistenţă a fiinţei (dacă îmi permite Milan Kundera să mă folosesc de titlul ultimului său roman). Şi cum aş fi putut altfel să întrezăresc orizontul complet al existenţei? Tot acum însă, se poate spune că densitatea şi virulenţa realului care a năvălit peste noi pulsînd din venele deschise de baionetele unor asasini, e copleşitoare şi, poate, compensatorie vidului evenimenţial (demenţial!) anterior. Dar nu vidul evenimenţial trebuie umplut acum cît, mai ales, vidul cultural, sufletesc, pe care l-au întreţinut – decenii! – stupizii agenţi ai unui psihopat analfabet. (Dacă nu ştiţi despre cine e vorba, aveţi bunăvoinţa de a urmări cine strigă mai tare în acest moment şi îi veţi recunoaşte pe aceiaşi, nepedepsiţi încă, zbierători de profesie). Am trăit teroarea unui cataclism mental pe care actuala tendinţă de «coafare a limbajului» – tendinţă, din nefericire, manifestă – nu face decît să o agraveze. Am trăit sub acţiunea unui mecanism anihilant al cărui singur scop era măsura creatorului său: imbecilizarea. Am trăit!

Privesc cu tristeţe ebuliţia momentului (rezultat cumplit al strivirii autenticului spirit civic) şi cu sentimentul incomod că nu mai avem cu adevărat resorturi ale bucuriei. Şi e explicabil! În vacuum-ul cultural dirijat – decenii! – de către Putere şi de agenţii ei, structurile reale ale civismului şi ale responsabilităţii au fost anemiate. Şi ele în nici un caz nu vor putea fi revitalizate cu ajutorul discursurilor vide cu care au început să ne asalteze demagogi ai momentului. E nevoie de o adevărată revoluţie în mentalitate pentru a putea repune în drepturi acţiunea civică. Cînd eram student, gîndindu-mă la revolta studenţească din Mai ’68 de la Paris – ai căror demni urmaşi au fost studenţii români de azi – îmi repetam: libertatea şi democraţia se cuceresc! Se învaţă pas cu pas şi se poate spune, cred, cu îndreptăţire: adevărata democraţie e rezultanta unui proces de restructurare, nu ipoteza lui! Din haos şi ebuliţie nu există decît o singură ieşire: reinstaurarea societăţii civile – singura în stare să fundamenteze, de acum înainte, un dialog cu puterea.

Structurile acestei societăţi civile (de la civitas) vor trebui formate de acum încolo. Numai aşa se va institui deschiderea procesului de regenerare morală a societăţii, numai aşa va putea fi dată măsura reală a civilizaţiei (tot de la civitas) şi culturii noastre. A legitimităţii noastre în Europa! Căci democraţia – care înseamnă cel puţin participare politică «în cunoştinţă de cauză» – nu ne-o poate da nimeni. Ea trebuie învăţată, cucerită. Trebuie să merităm democraţia. Va trebui întîi explicat alfabetul ei, pentru a-i putea simţi, în timp, aromele şi farmecul. Şi pînă cînd nu va începe fiecare dintre noi să se construiască pe sine în acest spirit, riscăm a cădea în caragialesc. Şi nu trebuie să se întîmple acest lucru, fie numai şi pentru că sînt peste zece ani de cînd un Al. Paleologu atrăgea atenţia asupra unui atribut determinant al caragialescului: esteabisal…

(Dialog, Anul XX, nr. 134, EDIȚIE SPECIALĂ, decembrie 1989, p.4)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii 

Publicitate și alte recomandări video