Vocea României

Noi, oamenii, prin definiţie, prin tradiţie, prin dat avem o problemă cu alegerile pe care le facem în viaţă. O fi de la păcatul primordial care tot o alegere a fost, una greşită, sau de la ceva apărut pe parcurs, ori chiar o atingere greşită între doi poli din gena noastră care provoacă o scurtcircuitare a sinapselor şi o întunecare a judecăţii, nu ştiu. Cert este că nu ştim să alegem. Iar dacă unele popoare şi-au dezvoltat pe parcurs, învăţând din experientă, din istorie, din durere, anumite tehnici pentru a evita greşelile, cel puţin pe cele catastrofale, românii încă nu au reuşit să facă acest lucru. Noi în continuare facem alegeri, dacă nu stupide, cel puţin ciudate.

Începând de la cumpărăturile de sărbători care sunt în toi, unde ne bâlbâim în faţa raionului de jucării ceasuri întregi sfârşind prin a pleca acasă cu cea mai proastă şi neinspirată jucărie pe care copilul nostru sau al prietenilor ori rudelor pe care urmează să le vizităm o va urî instantaneu, nedorind nici măcar să doarmă în aceeaşi cameră cu ea, până la alegerile şefului de scară, ale antrenorilor de fotbal, ale reprezentanţilor unor comunităţi, ale preşedintelui ţării sau ale membrilor Parlamentului.

Există, am înţeles, cărţi care te învaţă cum să îţi înfrângi pornirile de a face alegeri greşite în viaţă. Chiar există cărţi pe această temă. Unele îndeamnă să îţi urmezi instinctul pur care ştie cel mai bine, să nu încerci să îl mai bruiezi cu raţiunea care încurcă lucrurile, altele încearcă să te înveţe cum să "miroşi" o alegere bună. Oricum toate sunt sortite eşecului, pentru că nimeni şi nimic nu se poate pune în calea cuiva care ţine morţiş să aleagă o prostie. E destinul la mijloc. E atracţia imbatabilă, e acel ceva care nu te lasă, o magie care te atrage în hău, o nevoie de suferinţă incontrolabilă şi inevitabilă.

Există nenumărate exemple concrete, de zi cu zi ori din istorie, care confirmă cele spuse mai sus. Cel mai popular show al momentului, de pildă, anume Vocea României, este o reflectare perfectă a faptului că românii nu ştiu să aleagă. Aici avem deja a patra ediţie a unui concurs specializat pe o anumită calitate a concurenţilor, dar care nu este câştigată de concurentul cu cele mai bune performanţe în calitatea respectivă. E aproape o garanţie că la Vocea României nu va câştiga cea mai bună voce, ci cea mai populară. Aici intervine factorul perturbator: spectrul publicului care stă în umbră şi votează cum îl taie capul. Nimeni nu-i poate ghici alegerea, de aceea este incontestabil.

Deja s-a ajuns în finală, iar cele mai bune voci au plecat acasă. Cine a rămas? Cei votaţi de public. Pe restul cine i-a eliminat? Membrii juriului influentaţi de acelaşi public omniprezent, în dorinţa acerbă de a câştiga cu orice preţ, nu de a paria pe cel mai talentat. Acolo unde trebuie să intervină factorul uman s-a sfârşit. Obsesia câştigului devine atât de puternică, încât se uită cu totul scopul iniţial cu care s-a pornit la drum. În acest moment, membrii juriului nu se mai luptă pentru concurenţii care au cele mai bune voci, ci pentru cei care au cele mai mari şanse de a fi votaţi de telespectatori. Interesant, nu?

În campaniile electorale la fel se întâmplă, acolo nu mai e demult vorba să câştige cel care ştie cel mai bine meserie dintre toţi, meseria de a conduce o ţară, de a organiza oamenii, ci acela care are cele mai mari şanse de a fi votat, care are carismă, istorie, publicul lui. Iar acolo unde intervine publicul, alegerea lui, totul se dă peste cap, în final rămânând acelaşi déjà vu: să alegem răul cel mai mic… Din acest punct de vedere democraţia este o mare porcărie. Pentru că majoritatea oamenilor care formează poporul alegător este oarbă şi imbecilă. Dintotdeauna a fost. Majoritatea nu este niciodată în stare să facă o alegere bună, să decidă pentru un viitor sigur şi liniştit. Majoritatea va vota întotdeauna după aparenţele de moment, după impulsuri afective, după mofturi, iar acestea sunt mereu înşelătoare. Şi cine se poate baza pe aparenţe înşelătoare? Iată, aşadar, de ce democraţia este o porcărie, iar atâta timp cât alegerile vor fi libere în sensul prost al termenului, adică pentru orice mârlan care ştie sau nu să scrie, atunci reprezentanţii poporului vor fi ca atare, copie identică a celor care decid, a majorităţii. Ce dovadă mai bună pot oferi, ce argument mai bun poate fi pus împotriva acestuia?

Se vorbeşte foarte mult în ultima perioadă despre schimbarea clasei politice, ceea ce este o utopie absolută, dacă se pot alătura aceşti termeni, pentru că atâta vreme cât majoritatea decide, iar în ţara noastră majoritatea, crescută cu un sistem educativ rudimentar, prost organizat, prost finanţat, care nu ştie să educe cu adevărat populaţia, să-i ridice nivelul de înţelegere şi judecată, această majoritate va decide tot prost şi nimeni nu i se va putea împotrivi pentru că este democraţie, iar în democraţie cei mulţi câştigă. Se pot activa toate conturile de facebook odată, telefoanele, mesajele pot circula atât de repede că înfierbântă firele, se poate stârni revoluţie, degeaba. Cu oameni care nu ştiu să salute pe stradă, care nu pot să îndruge două vorbe despre ei înşişi sau lume, care nu ştiu să unească două idei ca să facă o judecată, nu se realizează un progres instantaneu. Poate printr-o păcăleală, printr-o trişare sau fraudă se poate face ceva, dar cu ajutorul "corect” al majorităţii nu, niciodată.

Vocea României, în general vorbind, nu neapărat emisiunea tv, este, deocamdată vocea insului semieducat, inteligent de la natură, dar necultivat şi impulsiv. Primitiv încă în gândire şi comportament, cu un set de valori amestecate, mediocru în realizări, indecis, setat în cea mai mare parte pe împlinirea personală, cu un respect din ce în ce mai scăzut faţă de tradiţii şi cu o dorinţă nestăvilită şi nemascată de parvenire cu orice preţ. Cu un sistem de valori brut, un limbaj rudimentar şi, nu în ultimul rând, cu un aspect fizic de om din Neanderthal, el decide cine va câştiga alegerile viitoare, spectacolul tv Vocea României, concursurile de orice fel pe bază de vot. De ce? Pentru că ei sunt reprezentanţii noştri. Nu e niciun dubiu. Totul e logic.

Schimbarea trebuie să vină doar din interior, de la sine, prin tatonări repetate şi continui între vechi şi nou, prin frământare şi în timp îndelungat, nu peste noapte. Cum spuneam şi altă dată, poate că softul (cei valoroşi, creativi) e cu mult înaintea hardului (plebea), dar viteza de înaintare a noastră, ca popor, va fi tot a celui mai încet dintre noi. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video