„Ziua Tarii” la coada sapei

Se scurge din cer ceva ce nu-i nici ploaie, nici ninsoare. E un fel
de picla, din picaturi mocroscopice de apa. Negura pluteste pe
coamele dealurilor si vitele se indeamna una pe alta in cautarea
firelor de iarba, ramasite din amintirea verii care s-a scurs
nepermis de repede. Prin comune, liniste deplina. Ici, colo, cite un
om cu o grebla sau o unelata in mina, se indreapta agale catre o
tinta doar de el stiuta. Nici copiii nu-i vezi. Desi nu-i frig, picla care
pluteste de citeva saptamini nu-i indeamna pe oameni sa
trebaluiasca pe afara. Ne apropiem de Traian, iar din goana
masinii vedem pe cimp oameni cu plugurile si caii pe cimp. Ara
cite un petec de pamint injurind femeia, copiii, saracia si, din cind
in cind, primarul. N-are acela nici o treaba cu faptul ca nu a putut
el sa-si are la timp pamintul, dar omul trebuie sa-si verse naduful,
iar primarul e cel mai la indemina. Oprim la Secuieni, la primarie.
Usa de la intrare este deschisa si trag nadejde ca voi gasi ceva
activitate pe acolo. „Nu mai intrati degeaba, ca omul de servici a
iesit si s-a dus nu stiu unde, iar in rest nu-i nimeni la primarie. Se
bucura si ei, au atita liber de vineri incoace. Tot stau pe acasa si-si
vad de treburile din gospodrie”, arunca cineva din drum. Nu-l cred
si intru totusi in primarie. Usile sint incuiate peste tot. O gramada
de lemne trintita pe culoar in fata unei usi, arata faptul ca pe acolo
n-a trecut decit „omul de servici”. Ne intorceam catre masina cind
ne atrage atentia oarece activitate. Un barbat se chinuie sa ridice
un gard cazut intr-o parte. „Eu sint pesionar si nu am auzit sa se
faca nimic de 1 decembrie pe nicaieri. Nici la scoala. Poate mai
tirziu o fi ceva, da’ motive de bucurie nu prea sint. Cu saracia asta,
nu are omul de ce sa topaie”, ne spune Emil Ifrim caznindu-se sa
ridice un leat din gard. Pina la Izvorul Berheciului nu mai intilnim
aproape pe nimeni pe drum. La primarie este pus lacatul pe usa. In
spatele cladirii se aude agitatie. Niste barbati tineri descarca
mobila dintr-un tractor. Se opresc mirati sa vada lume straina. „A!
Pentru asta ati venit? N-am auzit sa se faca nimic pe la noi. Sa ne
bucuram? Da, ne bucuram ca ne-au dat liber. Hai, ba, pune mina
la treaba, ca acusi se face de prinz si noi n-am terminat”,
indeamna unul dintre ei. Putin mai la vale, o femeie cu doi copii ne
priveste uimita. „E 1 decembrie”, ne informeaza femeia ca pe niste
oameni cazuti din cer. „Ce sa fie? E prima zi de iarna. Daca asta o
fi iarna”, spune nesigura femeia, dupa ce unul dintre copii a tras-o
de mineca si i-a soptit ceva la ureche. „Taci tu, nu te mai baga in
vorba celor mari. Stiu eu mai bine ca tine”, isi pune ea plodul la
punct si pleaca din ce in ce mai nesigura, dupa ce copilul o mai
trage o data de haina.
„Ce sarbatoare? Nu vedeti ca eu nu am cu ce sa-mi ar
pamintul?”
Spre Colonesti vremea este din ce in ce mai afurisita. Picla s-a
indesit, iar prin sate lumea se vede doar prin geamuri trebaluind
prin case. Ici, colo, cite un barbat intra sau iese din grajd. Din
strada, dupa niste garduri de leaturi aproape putrede, doua bordeie
netencuite se ridica doar cu putin deasupra pamintului. In spatele
colibelor, doi barbati chinuie doua vaci inhamate la un plug. „Dii,
vaca, lua-te-ar naiba, ca pina in primavara stai si huzuresti. Hai,
mai trage oleaca, mai avem citeva brazde si gata”, se stropseste la
vite un barbat incaltat cu cizme de guma si caciula cazaceasca
impinsa pe virful capului. Celalalt barbat, de la coarnele plugului, ii
spune ceva tovarasului sau, si se opresc amindoi cu ochii tinta
catre strainii care se indreptau catre ei pe cimp. Din spatele unui
cotet, un ciine slab de i se vedeau costele s-a aricit brusc si
aproape ca se ineaca in timp ce latra la noi. Barbatul care
indemna vitele ne face semn sa trecem fara probleme. Imi raspund
amindoi la binete si asteapta sa le spun ce vreau de la ei.
Unul mustaceste in timp ce se uita la ghetele mele. „Apoi, pentru
atita lucru ati venit pina la noi? Nu stiu. O fi vreun sfint si nu stiu
eu. Ce zici mai, Costele, o fi vreo sarbatoare astazi si nu au stiut
nici femeile de ne-au lasat la arat?”, intreaba, nedumerit, celalalt.
„Ziua Romaniei. Da’ cu ce sa ma bucure pe mine treaba asta? Eu
nu am cu ce sa ar, ca sint vai de capul meu. Am injugat vacile la
plug, una a mea si una a lui frate-miu. Uita-te si mata, pamintu-i
moale, dar ele abia il rascolesc. Ehe, daca as fi avut eu bani de
tractor, bine mai era”, spune Marinel Draga, inca nelamurit ce-o fi
cu Ziua Romaniei.
In strada, Marius Damian sta de vorba cu soferul nostru. Cum da
cu ochii de noi, cum da sa se retraga. Il oprim, iar putin dupa
aceea mai apar inca vreo doi barbati. „Stiu!, cum sa nu. E aceea,
cum dracu’ o cheama? E 1 Decembrie, ziua tarii”, spune, luminat,
barbatul. „Cu ce sa ma incalzeasca pe mine? Poate pe cei de la
primarie, ca abia asteptau si ei sa apuce liber. Noi, restul tot cu
necazurile de fiecare zi. Nu i-am auzit nici pe copii ca ar fi facut
ceva, vreo serbare, da’ nici nu cred ca le mai arde invatatoarelor,
ca nu stiu cum sa plece de la noi ca au salariul mic. Ma trageti in
poza?”, zice tinarul, cu privirea catre fotograful care isi cauta un
unghi potrivit, dupa care a luat o pozitie martiala si a intepenit in
loc.
„M-as bucura daca ne-ar da bani mai multi pe cereale si pe
animale”
Undeva catre Satu Nou, doi barbati stau de vorba la poarta. Sint la
fel de nedumeriti ca si altii cind ii intreb daca stiu ce sarbatorim pe
1 Decembrie. Se uita unul la altul si dau din umeri. „Anica! Ia vina
incoace mai femeie, ca vrea doamna sa stie ce sarbatoare-i azi. Ia
uita-te in calendar si vezi, ca ne-am apucat de munca si ne bate
Cel de sus ca lucram in zi de zabava”, se agita unul dintre ei. Cind
se dumiresc ca nu-i nimic legat de vreo sarbatoare religioasa,
barbatii incep sa rida, iar cel mai in virsta spune ca asta-i
sarbatoare pentru puturosi. „Ce-are asta cu noi? Asta-i pentru cei
avuti, nu pentru cei saraci si prosti. Noi avem treabam doamna, de
dimineata pina seara, nu stam sa batem apa-n piua ca domnii
aceia de la televizor. Aia nu au ce face de prea mult bine. Cind om
ajunge si noi ca ei, ne-om bucura si om sarbatori si noi”, spune
barbatul dindu-i un ghiont, a gluma, celuilalt. Citeva case mai
incolo, un barbat in virful unui stog lua pale de fin cu furca si le
dadea jos. Da sa coboare dupa ce-l salut, dar il asigur ca putem
sta de vorba si asa. „Stiu doamna. E ziua Romaniei. Dar eu sint la
fel de necajit ca in oricare alta zi. Ma voi bucura cind guvernul va
face ceva si va creste si nivelul de trai al taranilor. M-am retras la
tara dupa disponibilizare si ma doare sufletul cind vad cum isi bat
joc de munca taranilor. Cind vor da pret bun pe cereale si pe
animalele din ograzile oamenilor, atunci poate s-ar bucura si ei,
dar asa… Muncesc din noapte in noapte si le da statul doua
milioane de lei la hectar. O parte, ca cealalta o primesc dupa ce se
recolteaza. Ce sint doua milioane de lei? Sa vina ei sa are si sa
insaminteze cu doua milioane de lei un hectar”, spune Corneliu
Bilcu.
Ma intorc la masina umilita de obida care razbate din vorbele
oamenilor. La radio se aude sunet de fanfara militara, iar un
politician rosteste un discurs gaunos in care vorbeste despre
importanta zilei nationale. Fara sa vreau imi amintesc de barbatii
care isi inhamasera vacile la plug si incerc sa mi-l imaginez pe
politician in locul lor. Nu-mi iese. Nu reusesc si pace sa mi-l
inchipui pe parlamentarul care tine discursul incaltat cu cizme de
guma la coarnele plugului tras de vaci. (Mirela ROMANET)