„Cind am orbit am vrut sa ma sinucid”

„Cind a orbit mama, mi-am zis: Doamne, numai asta sa nu mi se-intimple! Asta a fost tot. Nu m-am gindit niciodata serios ca voi orbi. Ma ingrozea ideea si o alungam repede din minte”. Jana Coculeana isi aminteste de primii ei pasi spre intuneric: mai intii si-a dat seama ca nu mai putea distinge lucrurile foarte mici. „Se intimpla in 1979. Am vazut niste pete negre pe un perete. Nu-mi dadeam seama ce sint si atunci m-am concentrat. Erau niste gindaci roscati. Sint medic si imediat m-am autoexaminat. Mi-am facut un cimp vizual si am inteles ca ceva nu e in regula. Am inceput sa ma gindesc la glaucom. Mama orbise din cauza glaucomului. Dar mintea a refuzat ideea ca as putea ramine fara vedere. M-am autosugestionat si mi-am spus ca voi invinge boala. Daca aceasta exista”. Jana Coculeana si-a continuat meseria de medic generalist la Scoala de surdo-muti Iasi. Timp de citiva ani a evitat sa se prezinte la un control la un medic oftalmolog. Si aceasta in ciuda faptului ca vederea i se deteriora. „Nu as putea sa va spun exact in ce an am «pierdut» culorile. Imi amintesc doar ca dintr-odata am inceput sa vad lumea doar in alb si negru. Prin ’83 am fost la un control si medicii mi-au confirmat ceea ce banuiam: aveam glaucom. Mi s-a spus ca o operatie ar incetini evolutia bolii. Am refuzat, pentru ca asta ar fi insemnat un sir de «Nu»-uri: sa nu fac efort, sa renunt la serviciu, sa nu merg la mare, sa nu ma stresez, sa citesc mai putin etc. Si in plus, exista riscul ca operatia sa nu ajute. Mai bine un an vultur, decit zece ani corb, mi-am spus atunci cind am refuzat operatia. Dar undeva in sufletul meu inca mai speram ca nu voi orbi. Fiinta mea se impotrivea cu toata puterea acestei idei cumplite”.
Pina sa orbeasca de tot a citit ca o nebuna
Au urmat sapte ani de pasi mici, dar grei spre o viata fara lumina. Zi de zi, totul in jurul ei a inceput sa se transforme in ceata si umbre. „Cartile au fost intotdeauna pasiunea mea. Citeam ca o nebuna. Am avut aceeasi reactie ca marele scriitor Borges care a orbit si el in timpul vietii. Nu am simtit nevoia sa citesc ceva nou. Ci sa recitesc. De parca mi-ar fi fost teama sa nu pierd, sa nu uit ceea ce citisem. Te temi mai mult sa pierzi ceva ce ai cunoscut. Ce nu ai cunoscut, nu ai cum sa pierzi. Rindurile imi fugeau de sub ochi si atunci le urmaream cu degetul. Dar trucul acesta nu a tinut mult. La sfirsitul anului 1983 nu am mai putut citi deloc. Din acea clipa viata mea a inceput sa piarda si din albul si negrul care erau cit de cit bine conturate. S-a transformat in umbre si ceata”.
„Imi spuneam mereu ca nu voi orbi”
Jana isi aminteste de clipele de chin si plins cind se gindea ca va orbi. Dar acestea nu erau de lunga durata. Alunga gindul din minte. Acesta a fost si motivul pentru care nu a simtit nevoia sa priveasca ceva anume pentru a-si intipari imagini in memorie. Si aceasta pentru ca a trait foarte mult timp cu convingerea ca nu isi va pierde vederea. Ca ei nu i se poate intimpla asa ceva. „Mergeam pe bijbiite. Banuiam obiectele, oamenii… Ma loveam de lucruri. Dar imi spuneam mereu ca nu voi orbi. Cei de la serviciu stiau ca am probleme cu vederea. Dar, pentru ca imi faceam treaba bine, nu comentau. Si intr-o zi s-a produs declicul. Eram pe strada si nu stiam care e trotuarul, care e bulevardul. Totul in jurul meu se transformase in umbre. Umbre fara inteles. Si atunci am realizat ca nu voi mai vedea niciodata. Ca in curind voi trai in intuneric total. Eram in ’86. Atunci m-am gindit mult la sinucidere. Am vrut sa ma sinucid. Dar m-am invins pe mine. Nu stiu de unde am avut putere sa-mi inving slabiciunea si disperarea. Poate ca eu sint mai puternica decit altii. Nu-mi place sa-mi pling de mila si poate asta m-a oprit de la acel gest”.
Din anul 1990 a inceput intunericul
In 1990, Jana Coculeana s-a pensionat. De atunci a inceput pentru ea intunericul. „Pina in 90 mai zaream ceva umbre. Am luptat cit am putut sa nu ma pensionez. Dar, in momentul in care totul in jurul meu s-a transformat, a trebuit sa renunt la serviciu. Atunci inca mai credeam ca orbirea e cel mai cumplit lucru ce i se poate intimpla unui om. Doamne cit ma inselam!”.
„Sa-ti moara un copil este… iad! Sa orbesti e un fleac!”
In 1997, a murit fiica Janei. Nu avea decit 30 de ani. Jana evita sa vorbeasca despre aceasta. E o durere adinc ingropata in inima. Nu vrea sa o dezgroape. „Am si un baiat. Multumesc lui Dumnezeu ca e sanatos. Dar asta nu inseamna ca poti trece mai usor peste moartea unuia din propriii copii. Sa-ti moara un copil este… iad! Sa orbesti e un fleac!”, spune zimbind amar Jana. Despre cum a reusit sa supravietuiasca mortii fiicei ei, Jana nu vrea sa vorbeasca. E prea mult si prea greu amarul ca sa incapa in cuvinte. Dar, despre ce inseamna sa fii orb, „acest fleac”, are cuvinte.
A invatat sa citeasca in Braille
„«Vad» cu ochii mintii. Treptat, foarte multe imagini mi-au disparut din memorie. Nu mai «vad» chipuri de oameni. Mai mult peisaje. Pot sa «vad» un rasarit de soare, marea pe care o iubesc atit de mult. Anul trecut am fost la Lacul Rosu. Il vazusem cind eram tinara. Dar de data aceasta l-am «vazut» altfel. Ca o apa din care niste trunchiuri descarnate se inalta intr-o ruga disperata spre cer”, spune Jana. Si dupa care adauga prompt: „Si sa nu uit ceva foarte important. Nu mai poti citi”. Jana spune asta cu durere in glas. Abia acum doi ani a invatat sa citeasca si sa scrie in Braille. „Pur si simplu nu am vrut. Preferam sa ascult carti inregistrate pe casete. Acum doi ani insa m-am ambitionat si nu m-am lasat pina nu am invatat sa citesc si sa scriu in Braille. O pagina in Braille inseamna o treime de pagina obisnuita. La inceput citeam cu degetele o astfel de pagina in 35 de minute. Acum o citesc in 3 minute. Bineinteles, la inceput m-au usturat degetele ingrozitor. Si auzul ti se ascute foarte mult”. Jana stie acum daca trece pe linga o casa sau un bloc numai dupa zgomotele pasilor. Si mai stie ca atunci cind esti orb nu ai prieteni.
„Indiferent de situatie sentimentul de rusine ca esti orb nu dispare”
Singura ei prietena este Lisa, o pisica birmaneza. Lisa are nevoie de dragostea ei si o iubeste asa cum e. Prietenii mai vechi fie au uitat-o, fie nu au timp sa o viziteze. „Ii inteleg poate si eu as fi procedat la fel daca eram in locul lor. Dar poate e mai bine asa. Esti orb, esti altfel. Unora le e mila de tine, altii te resping. Indiferent de situatie sentimentul de rusine ca esti orb nu dispare. Teama de obiecte dispare, dar rusinea, jena ca esti orb si ai putea avea nevoie de ajutorul, intelegerea celorlalti, te izoleaza de lume. Nu ma tem ca, daca ies din casa, m-as putea lovi de un copac, de un stilp. Ma ingrozeste insa ideea ca ceilalti fie vor ride, fie le va mila de mine”.
„Oamenii sint foarte rai”
Sa mergi ca un zombie, cu miinile inainte, sa nu poti sa nimeri boabele de mazare din farfurie atunci cind esti invitat la masa. Sa fii scuipat pe strada de tineri care isi dau seama ca esti orb si vor sa se distreze pe seama ta. Oameni care rid ca te-ai impiedicat. Lucruri pe care Jana le-a trait si care au inchis-o in casa. „Nu ies din casa decit insotita. Fara baston, sa nu rida lumea de mine. Imi iau ochelarii fumurii si oamenii nu isi dau seama ca sint oarba. Oamenii sint foarte rai. Nici macar nu le trece prin cap ce-ar insemna sa fie in locul tau. Din pacate, e aproape imposibil sa-i invingi pe ceilalti. Dar te poti invinge pe tine, iti poti invinge slabiciunea, neputinta”. Jana explica cu ce isi ocupa timpul: invata pentru concursurile de cultura generala, pe teme dinainte date ( de exemplu – civilizatia japoneza), concursuri organizate de Asociatia Nevazatorilor. „De fiecare data ajung in faza pe tara. Nu am cistigat inca, dar voi cistiga. Aceste concursuri m-au ajutat foarte mult. Imi tin mintea ocupata. Nu am timp sa ma gindesc la neputinta, la suferinta mea. Concursurile au devenit o provocare pentru mine. Un om normal ar zimbi si ar spune ca sint nebuna. Daca nu mi-as fi pierdut vederea, cu siguranta imi gaseam altceva de facut si nu as fi ajuns niciodata la concursuri de cultura generala”. Jana are totusi un vis. Si-ar dori foarte mult un ciine insotitor. „Din pacate, in Romania nu sint dresati astfel de ciini. Daca as avea un ciine insotitor, as avea curajul sa ies din casa. El m-ar ghida si m-ar proteja de obstacole. Si de oamenii rai”. Jana zimbeste. Chiar crede ca un ciiine insotitor ar putea-o feri de oamenii rai. (S. RELEA)
„Nu accept ideea ca voi orbi”
„Imaginati-va ca ati avea doua tubulete in dreptul ochilor. Si nu puteti privi decit prin acestea. Asa vad eu acum. Trebuie sa ma intorc pentru a vedea lateral. Daca vreau sa privesc pe cineva din cap pina-n picioare trebuie sa-mi ridic si si sa cobor capul”. Elena B., are 40 de ani, lucreaza in sistemul sanitar si nu accepta sub nici o forma ideea ca va trebui sa se pensioneze dupa ce va orbi. „De fapt, nu accept ideea ca voi orbi. Neg evidentele pentru ca altfel m-as prabusi moral”, povesteste femeia, zimbind crispat. Elena sufera de atrofie de nerv optic. Medicii i-au spus ca va orbi, dar ea nu crede. A inceput sa piarda din vedere in urma cu aproape zece ani. „Putin cite putin. Ca si cind lucrurile din jurul meu incepeau sa dispara. Practic, cimpul meu vizual s-a redus putin cite putin”. Elena nu este straina de ce inseamna viata unui orb. La 20 de ani s-a casartorit cu un orb. „Ne-am cunoscut, ne-am placut si ne-am casatorit. Nu m-am gindit insa niciodata ca si eu voi orbi. Stiu ce inseamna sa fii orb. Societatea te marginalizeaza, te priveste ca un paria. Dar eu nu voi fi o paria. Atita timp cit pot sa respir si pot sa gindesc, voi supravietui”, spune Elena. Femeia nu poate vorbi foarte mult despre drama pe care o traieste. „Evit sa vorbesc si sa ma gindesc la ideea ca intr-o zi nu voi mai vedea deloc. Nu pot accepta aceasta idcee. Nu vreau sa ma las doborita de acest gind cumplit. Nu vreau nici macar sa concep cum va fi viata fara sa vad chipul fiicei mele, fara soare, fara culori, fara sa citesc. Imi repet mereu ca boala se va opri macar in acest stadiu. Numai daca as putea opri boala cu vointa pe care o am”, spune trist Elena. (S.R.)
Nevazatorii sint izolati si au sentimentul ca nu mai sint utili pentru societate
„Persoanele care isi pierd vederea accepta foarte greu acest lucru. Majoritatea se refugiaza in citit. Refuza sa iasa pe strada, sa socializeze din cauza modului in care sint tratati si priviti de ceilalti. Oamenii fie rid de ei, fie ii trateaza cu o mila evidenta”, spune Vasile Garvaneanu, presedintele Asociatiei Nevazatorilor, Filiala Iasi. Din pacate, spune acesta, orbii sint obligati la izolare sociala, deoarece nu au nici posibilitatea de a se angaja. „Un loc de munca le-ar oferi sentimentul de utilitate. Dar in ziua de zi orbii nu prea mai au unde sa se angajeze. Patronii, desi beneficiaza de inlesniri financiare daca angajeaza persoane cu handicap, evita sa lucreze cu astfel de oameni”, declara Vasile Garvaneanu.
In ciuda faptului ca traiesc doar dintr-o pensie mica, orbii nu se pling de necazurile lor. „De cite ori ati vazut un orb cersind ajutor? Prefera sa-si duca viata grea in izolare si tacere, decit sa cerseasca mila sau ajutorul cuiva. Intotdeauna m-a uimit modestia si umilinta cu care isi suporta soarta si semenii ce ii ranesc adesea”, spune prof. dr. Danut Costin, seful Clinicii de Oftalmologie a Spitalului „Sf. Treime” Iasi. (S.R.)

Publicitate și alte recomandări video