Acelasi „compromis”?

 Exista carti a caror cutremuratoare incarcatura confesiva le scot din sfera esteticului, pe care nu mai avem dreptul sa il absolutizam, ci sa-l dibuim in tensiunea mentinerii la cote inalte a unor principii morale, etice, care slujesc adevarul, iar nu fandoseala alexandrina. Arhipelagul Gulag, reconstituirea lui Soljenitin, este printre titlurile pe care nu as ezita sa le numesc printre marile opere ale omenirii. Din aceeasi familie fac parte si memoriile Nadejdei Mandelstam, adunate sub titlurile graitoare Fara speranta si Speranta abandonata (aparute in 2004, respectiv 2005 la Polirom). Citeva succinte date biografice, mai intii, inainte de a decupa un pasaj cit se poate de elocvent pentru ceea ce este comunismul real, pentru ceea ce poate face el din om. Sotia marelui poet Osip Mandelstam, autoarea incearca sa isi asume moartea sotului in lagarul sovietic, ca urmare a unui comportament demn, ce echivala cu simpla conservare a personalitatii, a unor principii de onoare. Cartile sale se numara, astfel, printre cele care au reusit sa zdruncine credulitatea unui Occident care inca mai credea, superficial, in miracolul comunismului. Or, invatam de la acesti curajosi scriitori, care joaca rolul unor constiinte nepatate, comunismul nu are nimic de-a face cu utopia propagandistica, ci cu absurdul devenit norma.

Rememorind prestatia morala de o nestirbita verticalitate a lui Osip Mandelstam, consoarta indoliata aduce in prim-plan o problema de prima importanta: aceea a martiriului unor scriitori nu indepartati de genialitate, cum ar fi amintitul poet sau Velimir Hlebnikov, unul dintre cei mai mari creatori de limbaj din poezia secolului trecut. Sa reproduc citatul respectiv, esential in intelegerea lumii din care am iesit cu peste 20 de ani in urma: "Daca fiecare bucata de piine o primesti din miinile conducatorilor, in goana dupa o portie in plus, logic, trebuie sa renunti la orice gindire. Scriitorii au acceptat cu placere asa ceva la inceput pentru o ratie modesta, pe urma – foarte generoasa". Este ecuatia compromisului treptat, alunecarea, din constringere, in compromis. Intorcindu-si privirea incercanata asupra propriei tragedii familiale, scriitoarea se intreaba: "Nu stiu ce apreciere sa dau trecutului meu: daca Mandelstam s-ar fi hranit supus laolalta cu toti, el ar fi ramas in viata. Am fi trait impreuna o viata lunga si fericita, iar el n-ar fi cunoscut groaza asteptarii sfirsitului si moartea cumplita in lagar". Sa fie inregimentarea o solutie obligatorie, in cazurile extreme, pentru supravietuire? Istoria ne-a demonstrat ca da. Intrebarea este in ce masura este ea de acceptat.

Din spovedania Nadejdei Mandelstam strabate un urlet care nu a putut fi inabusit nici de trecerea timpului; nu e corect sa ii pretinzi unui om sacrificiul, in numele unor principii atit de arareori respectate. Din disperare, sotia celui disparut ajunge la concluzia ca e preferabil compromisul pierderii vietii. In aceste pagini, durerea sa autentica neaga orice detasata pledoarie despre martiriul obligatoriu, necesar pentru pastrarea onoarei. Iata pasajul cu pricina, esential pentru oricine vrea sa inteleaga grozavia cruzimii cu care comunismul, de orice coloratura ar fi el, il striveste pe bietul om sub calciiul sau otelit: "Ma doare sufletul cind ma gindesc la zilele lui de pe urma, incit inclin fara sa vreau spre ceea ce se cheama compromis si care este rezonabil. Ii sfatuiesc pe toti prietenii mei sa accepte compromisul". Viata este, totusi, mai importanta, pare a conchide scriitoarea. Si cine o poate acuza? Dar ea nu uita sa traseze, ferm, anumite limite: compromisul nu trebuie sa mearga pina la a te vinde cu totul, "cu trup si cu suflet". Altfel tot moartea e de ales.

Iata marile probleme de morala carora le-au facut fata acesti scriitori care au inteles sa-si asume orice risc, sa treaca peste dramele personale si sa sacrifice totul de dragul unei utopii a normalitatii. Adica a demnitatii. De aceea, cei care au riscat, care si-au pus la bataie propria viata sau, mai grav chiar, pe cea a celor apropiati, merita cu totul un neconditionat capital de stima.

In incheiere, sa "deconspir" si nevoia de a scrie acest articol. Abia m-am intors de la Paris, unde am incercat sa iau legatura cu Paul Goma. A fost posibil, ca si pina acum, doar prin e-mail. Scriitorul mi-a transmis un mesaj emotionant, in care imi spunea ca pentru el s-a facut prea tirziu. Ma doare realmente aceasta nepasare sau aceasta nerecunostinta sulfuroasa cu care ne-am izolat una dintre putinele figuri demne din vremea comunismlui. De ce? Pentru ca nu a fost dispus la compromis meschin nici inainte, nici dupa prabusirea de un anarhism controlat a comunismului. In acest timp, tragem ponoasele de a fi condusi, de decenii, de o clasa politica iesita sau formata in mentalitatea vechii autarhii comuniste sau a aripii mai destupate a Securitatii. Cind vine vorba despre trecut, se accepta cu jumatate de gura ca au fost necesare unele "compromisuri". Paul Goma nu le-a facut. Pentru asta deranjeaza pina si simpla sa prezenta. Numai ca, venind pe tarim autohton, Paul Goma ramine acelasi marginalizat, in timp ce Ion Iliescu sau Corneliu Vadim Tudor si altii ca ei s-au declarat ofuscati de concluziile oricum de toata lumea stiute ale Raportului Tismaneanu, privind comunismul romanesc (ramin de stabilit rolul coordonatorului si al unor comanditari ai raportului in acelasi regim pe care l-au acuzat acum citiva ani…). Cind, de fapt, tocmai slugarnicia lor, zelul propagandistic in care s-au ilustrat au facut posibile tragedii precum cele mai sus prezentate.

Compromis sa fie si umana indoiala a Nadejdei Mandelstam, si aplombul agitatoric al celor doi si al unei intregi clase politice imbuibate si cu obrazul dat cu var? Compromis sa fie si insurgenta din ultimii douazeci de ani a lui Paul Goma, si graba cu care a fost pus inca si inca o data la zid, mai ceva ca pe vremea lui Ceausescu? Oricum, pina nu vom rezolva astfel de dileme nedilematice, raminem o societate bolnava…

Publicitate și alte recomandări video