Articol optimist (!?)

Intr-o zi luminoasa de februarie, de acum aproape cincisprezece ani (imi amintesc cu precizie faptul ca ne aflam catre sfirsitul sesiunii de iarna a anului 1996), hotarisem sa iau prinzul cu doi amici americani la Casa Universitarilor (la CUI care va sa zica, asa cum ii spunem noi, comunitatea academica, binecunoscutului local din Dealul Copoului). Restaurantul era inca destul de rudimentar la vremea respectiva (ochiul atent mai putea observa ciobirea discreta a vreunei farfurii sau chiar a paharelor de pe masa si, totodata, albul cenusiu al servetelor), dar yankeii amintiti, Cary si Stephen, traisera deja suficient in Romania pentru a sti cu exactitate calitatea reala a vietii de pe pitorestile noastre meleaguri. Nu ar fi avut nici un sens sa incerci sa le indulcesti perspectiva cu cine stie ce garduri vopsite, in spatele carora s-ar fi ascuns acelasi inevitabil si terifiant leopard. Cary (un baiat admirabil, in compania caruia am petrecut momente simpatice, atit aici, cit si in Statele Unite) venise la noi imediat dupa Revolutie si functionase ca lector Fulbright (la Politehnica si la Cuza) timp de sase ani. Era cumva de-al nostru (s-a si casatorit, de altfel, cu o romanca), experimentase tranzitia, mineriadele, inflatia, grevele si nebunia balcanica la greu, surizind ingaduitor ori de cite ori stirile nationale mai veneau cu cite o "bomba". Ca tabloul sa fie complet, trebuie sa precizez ca, spre sfirsitul etapei sale mioritice, ajunsese sa poarte o cusma de miel (autentica) si o pufoaica revolutionara à la Dan Iosif, dind senzatia (cel putin) ca ar fi fost cu adevarat fericit. Stephen petrecuse si el un an si jumatate la Iasi, devenind treptat un cinic traditional. Nu se adaptase bine la standardele autohtone, nu atit din cauza contextului (venise, la rindul lui, ca lector Fulbright, bucurindu-se de toate avantajele oferite de postura: cazare buna, salarizare excelenta, tratament institutional adecvat), cit datorita conditiilor personale ceva mai speciale. Stephen avea sase copii (ultimul nascut aici, la Iasi, acasa, nu la maternitate, si botezat, simbolic, Stefan – dupa Stefan cel Mare), cu virste cuprinse intre 0 si 9 ani (ca o curiozitate, va pot zice ca astazi, inapoi in SUA, el este tatal a nu mai putin de doisprezece urmasi!). Acesti copii (si mama lor casnica) nu puteau fi foarte fericiti, se intelege, in Romania acelor timpuri. Se uitau toata ziua la Cartoon Network si, in momentele de pauza, reactualizau istoria de pionierat a Americii, cu lupte furibunde de cowboys si indieni, intre zidurile apartamentului cu patru camere.

Prin urmare, in legatura cu viitorul Romaniei, Cary era optimistul, iar Stephen pesimistul. Proaspat revenit in tara eu insumi, dupa un stagiu Fulbright american, aveam tendinta sa judec (negativ) chiar si aerul pe care il respiram acasa, asa incit, sentimental, ma asezam de partea lui Stephen. Totusi, politetea si prietenia fata de Cary ma faceau sa fiu mai retinut in exprimarea parerilor personale, pe parcursul acelui prinz de la CUI, cind o teribila polemica s-a iscat intre cei doi. Stephen nu vedea cu ochi buni coruptia si furtisagurile romanesti (un lucru ingrozitor i se intimplase cu numai citeva saptamini mai devreme: alergind, pe peronul Garii de Nord din Bucuresti, sa prinda Rapidul de Iasi, alaturi de intreaga sa echipa de handbal – ce numara, pe linga cei cinci fundasi scolari si prescolari, si un pivot supraponderal, i.e. sotia insarcinata in luna a saptea sau a opta -, acceptase, fatal, oferta de ajutor la bagaje a unui localnic negricios; rasuflind mai apoi usurat, in compartiment, si binecuvintindu-l, pe geam, pe bunul samaritean cu ochi exoftalmici, care-si facea iesirea din scena iute, precum Iago in clipele de furie ale lui Othello, amicul meu american a descoperit ca era mai "liber" de constringerile sociale si economice ale acestei lumi cu sapte pasapoarte si aproape o mie de dolari SUA!). Cary, in replica, supralicita bunul simt romanesc – pierdut, argumenta el, in societatile super-civilizate. Coruptia si furtisagurile i se pareau inevitabile intr-o societate iesita abrupt din dictatura, dar, era convins, ele urmau sa se regleze de la sine, odata ce standardul de viata va creste. Standardul de viata nu va creste niciodata cu oameni ca Iliescu si Vacaroiu (inca la putere, la inceputul lui 1996, daca va amintiti), comunisti incorigibili in disguise, striga, neconciliant, Stephen (iar, in sinea mea, parca-i dadeam dreptate). Nici Iliescu si nici Vacaroiu nu vor conduce o vesnicie, credea Cary, si, in plus, Romania, dupa Revolutie, nu ar fi putut fi oricum administrata altfel decit au facut-o cei doi, moderat, cu salturi nespectaculoase catre consumerism. Nu e adevarat, pufnea Stephen, si in Romania se putea atrage capital masiv occidental, ca in Polonia si Ungaria. Astfel, Romania era condamnata sa piarda trenul viitoarelor "integrari", construindu-si o istorie alaturi de Rusia, Belarus si Ucraina. La aceasta replica, rememorez exact, Cary a devenit foarte sobru si i-a spus lui Stephen, cu aproximatie, urmatoarele cuvinte: "Omule, sa nu mai zici niciodata prostia asta! Tu ai fost vreodata in Rusia, Belarus sau Ucraina (Stephen nu fusese, ca si mine de altfel)? Ei, eu am stat cite putin in fiecare. Nu-ti poti imagina ce se intimpla acolo. Caderea comunistilor a lasat o mafie imbatabila la putere, iar institutiile statului sint pur decorative. Politia sta cu mitralierele la coltul strazii, insa nu pentru a proteja cetatenii, ci pentru a facilita actiunile gangsterilor transnationali. Oameni sint impuscati si abandonati in strada, ca in Vestul Salbatic. Viata a ajuns sa nu mai valoreze nici cit o ceapa degerata". Desi Stephen nu a mai continuat contraargumentarea, discutia s-a terminat indecis. Amaritul tata a sase copii americani in Romania parea sa nu-l creada pe belferul din fata lui, proaspat casatorit cu o tinerica simpatica, pus pe calatorii si experimente. Eu insumi, in ciuda faptului ca ma mai simteam inca belfer pe atunci, pactizasem tacit cu nefericitul parinte transatlantic. Nu-mi venea sa dau Romaniei un viitor euro-american. Nici macar de dragul lui Cary.

Astazi, trebuie sa recunosc, istoria, chiar cu Basescu si Boc in prim plan, i-a dat dreptate mai degraba lui Cary. Avem bube in cap, dar sintem, fara nici un dubiu, euro-americani. Traim depresii, insa privim usor arogant inspre tari ca Ucraina si Belarus. De aceea, am putea oare sa fim optimisti in raport cu viitorul nostru pe termen lung (in ciuda catastofelor pe care le traim in prezent)? Fondul psihic, adinc-mioritic, nu ma lasa sa spun da. Totusi, amintindu-mi interesanta discutie de la CUI, de acum paisprezece ani, am impulsul de a merge, fie si cu discretie, pe mina lui Cary.

Publicitate și alte recomandări video