Breban

La inceputul acestei luni, scriitorul Nicolae Breban a implinit o frumoasa virsta, pe care este departe de a o arata. I-am citit aproape toate cartile, de cind eram student am capatat un respect ferm fata de scrisul sau, asa cum am fata de putini scriitori contemporani. Cu toate acestea, este prima oara cind reusesc sa scriu citeva rinduri despre el.

Nu cred ca poate contesta cineva cu argumente solide, demne de luat in seama, faptul ca Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanti romancieri ai literaturii romane din ultima jumatate de secol. In plus, este singurul autor din generatia ’60 care nu doar ca a suferit, in ultimele doua decenii, de pe urma unor blocaje de inspiratie (termen care, de altfel, nu ii este pe plac), dar si-a intetit ritmul scrisului. Breban reprezinta cazul, atipic in literatura romana, al scriitorului obsedat de propria opera, al celui care are ambitia de a-si construi opera ca un tot unitar, ca un templu. De aceea, cartile sale comunica intre ele, reiau aceleasi mari teme: relatia dintre ucenic si maestru, dintre calau si victima, vointa de putere, amoralitatea, pe filiera dostoievskiana. Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectura atenta si un efort comprehensiv ceva mai special; incadrarea sa in corpus-ul intregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie, intrucit exista o anumita crestere semantica, o dispunere silogistica a cartilor. Este acesta un motiv pentru care, in ultimii ani, autorul Buneivestiri pare a-si fi pierdut nu doar cititorii (dar ce scriitor nu si i-a pierdut?), ci si comentatorii. Critica nu a mai tinut pasul cu debitul marelui scriitor, s-a consolat sa se refere la capodoperele mai vechi (In absenta stapinilor, Animale bolnave, Ingerul de gips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan ramin mereu titluri de referinta) sau, si mai grav, a mimat lectura, oferind verdicte superficiale si lenese. Ilustrative sint sintezele din ultimii ani, realizate de Alex Stefanescu sau Nicolae Manolescu, care nu au mai tinut pasul cu scrisul autorului si au preferat sa expedieze facil carti importante in citeva fraze incropite fugitiv. Pe de alta parte, criticii de intimpinare din noua generatie au avut rareori rabdarea de a parcurge cu creionul in mina romanele brebaniene, plecind urechea la opiniile neintemeiate ale celor din vechea garda; a luat astfel nastere, la nivel de zvon, teoria unei drastice scaderi a valorii scrisului lui Nicolae Breban (asemanata de Manolescu, principalul sau sustinator in momente dificile de dinainte de 1989, cu Niagara). Adevarul este ca romanele lui Breban se articuleaza diferit fata de cele din anii ’70-’80, ca epicul sufera de a anumita inconsistenta, ca divagatiile ocupa un spatiu amplu, ca exista o anumita incontinenta digresiva, dar toate acestea nu trebuie etichetate drept neajunsuri, caci ele tin de o poetica explicita, de o optiune estetica intru totul justificata de cazurile atipice, de conflictele de idei pe care romanele le pun in pagina; pur si simplu, acestea nu permit, cel mai adesea, o rezolvare preponderent epica.

Nicolae Breban mi se pare unul dintre marii creatori ai literaturii romane. Ceea ce face ca el sa fie cumva marginalizat, atacat, controversat nu este atit calitatea in sine a scrisului sau, de o forta care impune. Dar exista, in literatura romana, o anumita reticenta sau macar o retinere fata de scriitorul care publica foarte mult. Ceva e in neregula, grafomania stirneste suspiciuni; criticul autohton apreciaza doar capodoperele, iar acestea sint rare. El nu are deschidere fata de conceptul de opera coerenta, judeca piesele izolate si acorda verdicte „estetice" ignorind coerenta ansamblului. Se uita ca marii scriitori, de la Balzac la Tolstoi, Dostoievski, Proust ori Thomas Mann, au fost creatorii unor opere omogene si ca aceasta omogenitate se poate obtine doar pe spatii largi. Romanul care are ambitia de a sapa adinc in psihologia umana, de a nu schematiza viata, incadrind-o in rame gata confectionate, depinde de intinderi digresive poate antipatice sub raport epic, dar mereu cistigatoare in ceea ce priveste profunzimea. Asta in cazul in care romanul este conceput, asa cum o face Milan Kundera (dupa mine un eseist cu intuitii extraordinare, fine, dar un foarte bun romancier de raftul al doilea), ca instrument de cunoastere a omenescului, in straturile sale de adincime insondabile prin alte metode consacrate (filosofice, psihologice, psihanalitice etc.)

Cine vrea sa se convinga de faptul ca Nicolae Breban este in mare forma nu are decit sa-i citeasca cel mai recent roman, Singura cale, aparut, la finele lui 2011, la editura Contemporanul. Dar despre aceasta carte voi scrie, probabil, cu alt prilej.

Publicitate și alte recomandări video