Cautand gaste pe Capitoliu

E duminica seara, ma aflu in Roma, in Piazza del Campidoglio, intre Monumentul Emanuele Vittorini (aceasta Casa a poporului italian, ridicata pe ruinele antice in secolul al XIX-lea) si for; caut un subiect pentru articolul pe care trebuie sa-l trimit la ziar. Sunt rupt de realitatea de acasa de o saptamana, nu am acces la internet, la telefon vorbesc rar de tot, citesc cate o carte pe zi, dar in special lucrari serioase despre bestiare patristice si despre unicorni care se lasa momiti de fecioare (adesea nude). Se poate trai foarte bine si asa, poate chiar mai bine decat atunci cand te lasi prins in actualitatea clisoasa din Romania. Imi dau seama ca, in afara familiei si a catorva prieteni, nu imi lipseste nimic: nici presa scrisa, nici televizorul, nici viata literara sau academica din tara. Nu mi-e dor nici macar de un workshop… Habar nu am ce mai fac de-alde Ponta, Antonescu, Basescu sau altii ca ei. Cele doua articole cu tema politica pe care le-am scris in urma cu doua saptamani mi se par la ani distanta.

Ca de fiecare data cand nu ma deranjeaza nimic, scrisul meu capata o tenta diaristica. Una peste alta, nici urma de gaste pe Capitoliu. Piata gandita de Michelangelo, in mijlocul careia troneaza o copie a uriasei statui din bronz a lui Marcus Aurelius (originalul a scapat de topire si se afla adapostit in muzeul din stanga mea) este, la orele 22, mai mult decat linistita. Daca mai fac cativa pasi, am la picioare o mare parte din forul roman. O clipa imi trece prin cap ca, de pe Palatin, Nero ar fi avut parte, intr-adevar, o priveliste impresionanta, numai buna ca sa-l inspire pentru poemul sau despre disparitia in foc a Troiei. Stiu ca e doar o legenda, dar ma ispiteste sa ma pun, pentru o secunda, in pielea imparatului. Cum insa nu-mi permit sa dau foc Romei (la urma urmelor, nici nu merita, e la mijloc un biet articol, nu ditamai epopeea), imi caut si eu firava inspiratiune intr-o sticluta cu bere Peroni. Nu e prea buna, dar e de-a locului. Deloc intamplator, romanii nu agreau berea. Stiau ei ce stiau…

Am luat, in ultimele 40 de zile, Roma la pas, de-a lungul si de-a latul. Am vazut ruine impresionante, biserici din toate epocile (cele mai multe stricate, dupa gustul meu, de grefele baroce), sfinte moaste, muzee si, fireste, biblioteci. Trag linie si incerc sa ma decid. Cum este Roma? Amestecata, desigur, ca orice mare oras in care istoria s-a stratificat vizibil la orice colt. Sub orice constructie din Renastere zace alta din vremea imperiului. Sunt un om pios, dar pentru mine Roma ramane un oras pagan. In pofida sutelor de biserici, in pofida Vaticanului, care e coplesitor, in pofida zecilor de relicve si moaste, in pofida grotelor de pe Via Appia Antica. Crestinismul s-a altoit peste marea civilizatie romana. Poate sunt eu tributar lecturilor intense despre Roma antica, dar nu pot sa vad in Pantheon o biserica inchinata Sfintei Fecioare. Imaginatia ma poarta in vremea lui Agrippa sau a lui Hadrian, nu in secolul al VI-lea, cand papa Bonifaciu IV a facut micile modificari si a consacrat marele templu fecioarei Maria. La alta scara, intr-o statuie a Sfintei Ecaterina, vechea Venus nu a disparut cu totul, chiar daca i s-a facut un transplant de cap. Insuficient: zeita iubirii se identifica prin alte componente, care nu se prea potrivesc unei sfinte… Sub o biserica de secol al XII-lea, cum e San Clemente, se afla alta de secol IV, sub care este conservat un templu mithraic. Acum cred ca stiu: tocmai asta este fascinant in vechea capitala a lumii. Roma este un oras-palimpsest, unde trecutul poate fi citit la fel ca diferitele straturi de sol, care marcheaza epoci geologice distincte. Sigur ca e o banalitate, dar ar fi culmea sa descopar eu acum, inspirat de posirca Peroni, un ce inedit din misterul acestui mare oras.

Chiar cand caut o smecherie pentru a incheia acest text intr-un mod cat de cat zglobiu, se deplaseaza spre mine, taind piata in diagonala (precum un corb bacovian), o silueta feminina. Privirea obosita desluseste, in clar-obscurul capitolin, primele amanunte: pantalon inchis la culoare, bluza alba, palarie incerta. Cu un pas leganat, desi intepat (ca Sharon Stone intr-un film in care juca rolul unei pistolare din Vestul Salbatic), pare sa se indrepte catre o tinta precisa. Imi trece prin cap titlul unei carti in care o duduie blondina incerca sa stoarca ultimele resurse de intelepciune de la batranul Geo Bogza: „Eu sunt tinta!" E liniste in jur, turistii se adapostesc probabil pe la terase, cauta locuri mai animate. Norocul meu, imi soptesc in barba. Trecand pe langa Marcus Aurelius, care ramane impasibil, madama se apropie, e limpede, de mine. Nu mai e nimeni altcineva in coltul pietei care da spre for. Eu ii arunc ocheade discrete si imi vad de butonat. Asta pare sa o intereseze. Se apropie de un felinar, incerc sa-i disting conturul mai bine, desi nu am ochelarii pe nas. Imi amintesc subit ca sunt insurat. Curm suspansul, mai ales ca nu vreau sa-i creez emotii sotiei mele, care e acasa, ingrijindu-l pe cel mic. Misterioasa dama era o… carabiniera. Aici este si sediul Primariei Romei si verifica ce-i cu individul ala dubios care cine stie ce face intr-un ungher intunecat al pietei… Am asigurat-o razand ca nu intentionez sa dau foc Romei, dar a parut incredula. Deh, asa sunt femeile… In cele din urma am lamurit-o; a zambit (rece, profesional, cum altfel?) si s-a indepartat cu mult mai putina gratie. Cel putin asa mi s-a parut mie… Ehei, unde sunt gastele de altadata, cand Capitoliul chiar avea nevoie sa fie salvat? Si unde sunt barbarii de altadata?

Publicitate și alte recomandări video